Tuesday 28 September 2010

Go West?

Petre Ţuţea: „Ţăranul este omul absolut”, căci „fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii”. Şi totuşi, veşnicia aceea care – spunea Blaga – s-a născut la sat este, îl întreabă Zaharia Sângeorzan pe Nicolae Steinhardt, „un mit condamnat să dispară”? Răspunsul Monahului (din 1988): „Vai şi amar de noi şi sărac de maicile noastre dacă vor dispărea (cum şi este foarte probabil, cum şi este sigur) satele. Pieirea satelor va fi o catastrofa egală cu Glaciaţiunea Quaternară şi va depăşi cu mult cutremurele cele mai rele. Veţi vedea: urgie mai năprasnică nu ne-a lovit nicicând. Hunii, gepizii, tătarii, turcii, până şi Carol II au fost tot atâtea flori la ureche. E o sinucidere. Prin asfixiere, prin uscăciune, prin sterilizare, prin sluţire, prin emasculare. Ce n-au izbutit, de-a lungul veacurilor, să facă liftele străine românilor, îşi vor fi făcut ei înşişi prin stârpirea satelor.”

Dar occidentul, în care satele au dispărut, oricum, de mult şi – potrivit lui Ţuţea – este infinit mai populat de „maimuţe cu haine” decât meleagurile carpatine? Mai este el ce-a fost odată? Ce ar „privi, judeca, admira” Nicolae Steinhardt la Roma? Răspunsul său (tot din 1988) sună profetic: „Pieţele, fântânile, palatele, pinii, cârciumioarele din cartierele populare (ca şi Al. Paleologu). N-aş judeca, n-aş admira. Occidentul, acum, nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut, doomed zic englezii. Îmi amintesc cuvintele Domnului: „Nu pe Mine să mă plângeţi, fiice ale Sionului, ci pe voi.” Cancerul încă e lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care ştie) încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate?” (pentru conformitate: întrebarea 163 din volumul Monahul de la Rohia N. Steinhardt răspunde la 356 de întrebări)

Muzica, act de credinţă

E. M. Cioran: „Numai muzica poate crea o complicitate indestructibilă între două fiinţe. Pasiunea e vremelnică, se degradează ca tot ce-i viu, în timp ce muzica e de o esenţă superioară vieţii, şi, bineînţeles, morţii. ” Ce rol îi revine, în acest caz, credinţei? – îl întreabă pe Monahul de la Rohia (Nicolae Steinhardt) Zaharia Sângeorzan.

Răspunsul este cât se poate de tipic pentru cel care, chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale, a continuat să creadă că arta este „nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu”, un „imn de slavă a creaţiei”. Când este adevărată, afirma Steinhardt în Primejdia mărturisirii, cultura (în care nu contenea să desluşească „fondul moral, sensul, mesajul, cugetul”) „nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi”. Reverenţa Monahului în faţa muzicii (vezi întrebarea 316 din volumul Monahul de la Rohia N. Steinhardt răspunde la 356 de întrebări) aminteşte de cuvintele rostite de Călăuza lui Tarkovski despre muzică (arta cea mai imaterială, cea mai puţin legată de realitate care însă – prin combinaţii de sunete nevăzute - face să vibreze sufletul nostru atât de profund) pentru cei doi sceptici care-l însoţeau în Zonă: „Iată că Marele Sceptic crede şi el în ceva: în muzică. N-are încotro. Crede în muzică, adică de fapt în credinţă. Căci muzica — atunci când se înalţă pe culmi — este act de credinţă. Henri Bremond: poezia pură este rugăciune. Îndrăznesc a zice, urmându-l pe George Bălan: muzica autentică (Bach, Mozart, Haydn, Wagner, Brahms, Schubert…) e o ipostază a credinţei. Cred că „actul de credinţă” se manifestă aici pe pământ prin: rugăciune, acte de dragoste faţă de aproapele (bunătate), muzică, stări inexplicabile de fericire (extaz), poezie. Toate, în mod egal, pot fi acte de credinţă. Mergerea la biserică, să fim bine înţeleşi, e un act meritoriu, dar de bună purtare socială, de igienă sufletească, de disciplină civico-etică. Actul de credinţă e inefabil, apofatic şi îmbracă formele de mai sus.”