M-aş lega acum, sub clar de lună (e trecut de miezul nopţii), de o „pilulă” sapienţială găsită într-una din cărţile acelea din vechime care, până la Reformă, îşi avea locul în toate Scripturile apusene. Grăieşte Ecclesiasticul aşa: „Este un soi de iscusinţă care e urâciune şi e nerod care nu are răutate” (19:20).
Mă gândesc – pentru prima parte a acestei afirmaţiei paradoxale, care se poate referi foarte bine şi la şarpelui mitic, ăla cu refrenul „Trusssst in meeee, just in meeeee! – că tot ceea ce e prea sofisticat, apăsat de meşteşugit în forme, e - în „inima” sa - putred. Este cazul, vai, multor filme cult & cool. Dar cine mai are putere să observe asta, când fiecare găseşte că e cuminte să îngurgiteze cinema şi – vorba Eugeniei Vodă – nimic altceva? Iar în acel „altceva” s-ar putea ascunde însăşi cheia desluşirii multor taine… Ca să fiu mai precis, mă gândesc că amarnic de meşteşugit a fost acel film pe care nu-mi doresc foarte curând să-l revăd (l-am vizionat de multe ori, cândva), însă imaginile sale în mişcare – pârdalnice, crude, agresive – mă urmăresc şi acum, la peste 15 ani de când l-am descoperit: Natural Born Killers. Dar mă gândesc că tot un soi de urâciune mascată în iscusinţă este şi zelul celor ce suferă de limbuţie „mântuitoare” şi pe care alde Woody Allen, Phil Collins, Bill Maher şi alţi cârcotaşi îl iau fără de milă în tărbacă pentru agresivitatea cu care caută să-ţi spună că nu eşti pe drumul cel bun, ceva de genul: „Jesus believes I’m right”. Sigur, nu cunosc nostalgia „paradisului” dinaintea „religiei” (pervertite), nu pe el în invoc, asemenea lui Maher în Religulous. Îmi ajunge – cu asupra de măsură – murmurul rugăciunii dintr-o bisericuţă unde chiar mai respiră, proaspăt, duhul simţirii şi frumuseţii iconice. Abia atunci când ar dispărea şi ultima oază de acest fel aş intra în panică.
În ceea ce priveşte cealaltă parte a sintagmei („nerodul care nu are răutate”) iar încep, involuntar, să văd filme. Deh, imaginaţia…Ce film îmi inspiră aceste cinci cuvinte? Un film de filme, în care personaje principale sau secundare sunt toţi cei care, de fapt, poartă doar masca răutăţii (neroziei), fără ca vreunul – culmea ironiei! – să aibă răutate. În ultimă instanţă, asta am putea spune despre toţi cei pe care îi considerăm „nerozi”, „duşmani”, „făţarnici” etc. Ei bine, aici, chiar aici, în acest nevăzut colţ de rai, este şi scăparea noastră: în gândul (ce cumplit de greu se transformă în faptă) că „nerodul nu are răutate”, că viclenia („alunecarea”) lui nu vine „din suflet”. Pentru că, spune tot Ecclesiasticul, „cine n-a greşit cu limba sa”? O, da…Izvor de nădejde îndestulător şi răcoros este acest „loc geometric” al îngăduinţei, al cumpătării, al smereniei până la urmă. Câtă vreme n-am uitat drumul (nevăzut, lăuntric) spre el, încă nu s-a cronicizat în noi veninul, încă n-am ajuns la metastază. Şi mai suntem în stare (măcar) de gestul unui actor, plecat de mulţi ani la teatrul din ceruri, care în zorii şi în seara fiecărei zile de filmare, îşi găsea timp să contemple cerul, iarba, natura, spunând: „Poate mâine nu mai ajung să mă bucur de ele…”
