Tuesday 9 March 2010

Out from the deep

M-am uitat, cu Raluca, la un documentar BBC despre corpul omenesc, mai precis despre zămislirea fiinţei umane, despre „războiul nevăzut” până la formarea embrionului, dar şi după transformarea acestuia în făt. La final am văzut chiar o naştere. O tehnologie avansată - zicem noi acum, dar ce vor spune cei de peste cinci sute, o mie de ani? – permite filmarea intrauterină a primelor clipe de viaţă, acea luptă aprigă a celulelor – de ordinul milioanelor - pentru supravieţuire. Într-adevăr, „primul rai” nu e atât de confortabil pe cât – în mod simplificator – se spune. „Leagănul de vis” prezentat în desenul animat francez (excelent, de altfel) Get Out e un mit frumos. Realitatea însă este mai…prozaică. În timp ce te „coagulezi” eşti presat, la propriu, ba de plămânii, ba de intestinele şi vintrele mamei. Şi apoi te naşti - you simply get out from „the deep”.

Filmuleţul acesta mi-a amintit de parodia lui Woody Allen, Everything You Always Wanted to Know about Sex (But Were Afraid to Ask). Prima oară am văzut-o prin 1986, cred, în cadrul unui maraton de filme difuzate într-un week-end la televiziunea belgrădeană. Ce eveniment – pe atunci! – era acel maraton…Toată suflarea cinefilă (şi nu numai) din vestul ţării avea antenele orientate spre ultra-liberalii (credeam noi) sârbi ca să vedem Last Tango in Paris şi alte năzdrăvănii. Printre ele, şi această comedie a lui Woody Allen care, în ultimul segment (scheci) închipuie ce se întâmplă în timpul slobozeniei de … seminţe. Prezenţa lui Woody (încă în formă, în acele vremuri) printre soldăţeii-spermatozoizi era ilară. El, „soldăţelul” posesor de conştiinţă, îşi pune probleme existenţiale şi „escatologice” încă de atunci, din timpul concepţiei. Mă rog, al împerecherii…



Early spring psalm

Ne străduim să dăm un rost (cu mintea noastră cea adesea tulbure) vieţii, zilelor, ca şi cum noi ne-am lupta cu morile de vânt, iar cerul ar fi acolo sus, de neatins. Ori psalmistul, strâmtorat şi el (dar nu acrit) ca noi, spune: „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinereţele mele. Întru tine m-am întărit din pântece; din pântecele maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururi.” Despre această stare de prunc întărit întru ziditorul său „din pântecele mamei” îi vorbeşte Călăuza Scriitorului blazat, revoltat şi acrit, atunci când îl povăţuieşte să se gândească la trecut. Când omul se gândeşte la trecut, omul devine mai bun. Da, numai că uneori acele oaze de oxigen sunt blocate de împieliţate bariere şi nu mai ajungem la ele. Pur şi simplu nu mai putem coborî sub „vârsta adultă”. Unii, mai norocoşi, se mângâie cu aduceri aminte: parcă a fost ceva, undeva, cândva în sufletul nostru – azi pierdut ori uitat în anii prunciei. Parcă am mai trăit şi altceva înaintea îngheţării noastre, înaintea împietririi noastre…Parcă aveam odată, ca niciodată, acel elan pe când rosteam, în duh cu psalmistul, „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac” Orice-am spune, filmul ni s-a rupt din pricina acelei slobozenii (care e abuz de libertate) ce ne-a zdrobit…

Ne înspăimântă anii, viaţa şi moartea, clipa şi veşnicia, dar în Psalmi stă scris: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.” Şi tot acolo, această uluitoare şi formidabilă rugă: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune”…