Am revăzut, după – probabil – 15 ani Priveşte înainte cu mânie (1993) de Nicolae Mărgineanu. Multiplă bucurie, a reîntâlnirii cu câţiva actori foarte dragi: Remus Mărgineanu, Luminiţa Gheorghiu, Cristian Iacob, Petre Nicolae, Ion Haiduc (pe care-l ştiu de pe vremea când era actor la TNT). Copilului Laurenţiu Albu, acest film avea să-i marcheze destinul.
O familie în destrămare pe fondul unei societăţi în derivă. După sute de filme româneşti în care clasa muncitoare, mai presus de orice bănuială, avea rezervat biletul pentru paradis, Nicolae Mărgineanu – unul din primii cineaşti români care o zugrăveşte în cu totul alte culori – dezlipeşte perucile. Proletarii sunt acum prezentaţi fără edulcorare, fără lozinci. Mizerie şi abjecţie de factură „neorealistă” se tot vede în filmele de după 1990. Mărgineanu însă adaugă o doză, deloc neglijabilă, de omenie personajelor. O anume căldură (potenţată şi de armoniile muzicii lui Petru Mărgineanu) te învăluie în Priveşte înainte cu mânie, deşi desfăşurarea intrigii înclină mai cu seamă spre dramă, spre tragedie chiar.
