Singur printre prieteni

În timp ce savuram, cu Raluca, un Chinese meal, m-am întrebat dacă naţionaliştii (români sau de aiurea) îşi îngăduie bucurii gastronomice cosmopolite. Cred că peste tot e la fel: nu contează culorile drapelului naţional câtă vreme dictează o ideologie naţionalistă. Bunăoară, o masă chinezească (asiatică), n-ar avea cum să fie privită cu ochi buni de românii patrioţi care se socotesc a fi mai vrednici de un blid cu mămăligă cu brânză. Care mămăligă nu trebuie, desigur, să fie importată – horrible dictu! – din Ungaria, iar brânza se cuvine a fi achiziţionată numaidecât de la (ori recomandată de) salvatorul acestui neam - cândva cioban, azi politician prezidenţiabil. Verde.

Seara, un medley de highlights (fragmente simfonice şi arii cântate de soprana Anita Hartig) la Filarmonică: Bizet (Suită şi aria Je dis que ne m’épouvante din Carmen); Ceaikovski (Valsul florilor din Spărgătorul de nuci); Strauss (Uvertura şi Csarda – Klange der Helmat din Liliacul); Dvorak (Dans slav nr.8); Mascagni (Intermezzo simfonic din Cavaleria rusticană); Puccini (Si mi chiamano Mimi din Boema; Haciaturian (Adagio din Spartacus & Phrygia şi Vals din Mascarade). Prima lucrare de Haciaturian a fost folosită ca temă muzicală în genericul serialului TV – de mare succes în România anilor 70 - Linia maritimă Onedin.

La ieşire ne-am întâlnit un amic (simpatic, de altfel) care, cu ţigara aprinsă-ntre deşte (aşa-l văd mereu) ne spunea că nu ştiu care filosof din Grecia antică afirmase că oamenii care consumă carne sunt nişte cimitire ambulante. Şi, pentru că e convins de infinita superioritate a orânduirii ecleziastice romano-catolice (instituţie din care el însuşi face parte) nu conteneşte să mă tachineze de câte ori ne întâlnim când am de gând să fac pasul. Tocmai a vizitat, spune, câteva oraşe italiene. I-am răspuns că atunci când instituţia cu pricina va renunţa la sintagma „romano-” din titlu. Când va deveni pur şi simplu catolică. Sau, completează el quick, atunci când biserica ortodoxă va deveni cu adevărat dreaptă. La amicul meu, obsesia „dreptăţii” şi a viziunii legaliste este o deformare profesională. Deci i se iartă…Şi iar mi-am amintit că mă simt adesea singur printre prieteni (ca Săucan, ca Sebastian), căci nici inflaţia de verde (anti-occidentală, xenofobă etc.) a pravoslavnicilor nu mă consolează şi nu mă bucură. Într-un fel, cârcotaşii ca el au dreptate. De la un moment dat, dacă nu ai devenit iremediabil ipocrit, devine obositor să tot auzi lozinci şi discursuri care de care mai naţionaliste şi ortodoxiste într-o ţară covârşitor majoritară „orto” la capitolul „doxie”, în vreme ce realitatea („praxisul”) este taman cu fundu-n sus. Dar ceea ce nu ştiu cârtitorii de serviciu ai „gândirii libere” sau înregimentate politic, ideologic ori confesional este că simţul umorului moare ultimul în om (dacă nu cumva tot omul este cel care îi vine de hac), iar structura (sau metoda) liturghisitoare a Părinţilor Bisericii şi mărturisitorilor din vechime nu ne lasă de izbelişte cu una cu două. Ba nici cu nouăzeci şi nouă. Cum zic, numai să nu cumva să ne amăgim noi înşine, socotindu-ne „în plata Domnului”, când în realitate noi slujim – poate chiar fără să băgăm de seamă – Celuilalt.

Cannes, Cannes...

În al său Jurnal regizorul Alexandru Tatos consemnează o relatare nostimă a lui Dan Piţa ce „sintetizează condiţia mizeră a românului în străinătate”. Întâmplarea a avut loc la Cannes în 1972, cu ocazia proiecţiei filmului Nunta de piatră, unde Leopoldina Bălănuţă juca rolul principal. Actriţa stătea pe o bancă într-un parc, aşteptând să fie cazată (pentru că sosirea micii delegaţii române nu a fost confirmată de cei din ţară), când un cerşetor i-a cerut nişte bani. Evident, n-a avut de unde să-i dea şi i-a spus că e străină. Atunci, cerşetorul s-a oferit să-i dea el câteva centime. Un grup de tineri a asistat la această scenă. În acelaşi timp, reprezentantul Românieifilm era pe aeroportul din Paris încărcat de bagaje, deşi trebuia să fie la Cannes ca să se ocupe de vânzarea filmului în străinătate. La ofertele făcute lui Piţa, pe care acesta i le-a transmis, emisarul român a răspuns negativ. Concluzia lui Tatos, evergreen: „Românii trimişi în străinătate nu se înţeleg între ei – parcă ar fi duşmani. Fiecăruia i-e teamă ca celălalt să nu profite mai mult.”

Confesiunile unui regizor: Alexandru Tatos

Regizorul de teatru şi film Alexandru Tatos a trăit într-o vreme când scrierea într-un jurnal putea fi considerată infracţiune şi – vezi cazul arhitectului Gheorghe Ursu aka Babu, din 1985 - aspru pedepsită. Însemnarea gândurilor, fie şi pentru sine, era o probă de curaj: „Mi-e frică să spun ce gândesc. Dacă acest caiet cade în mâna cuiva?” Şi totuşi, gândurile însemnate de Tatos (şi selectate în 1994 de Liana Molnar-Tatos, sub titlul Pagini de jurnal) îi surprind evoluţia de la începuturile carierei sale artistice (imediat următoare momentului 1971, când a montat cu succes la TVR commedia dell’arte intitulată Nebunia lui Pantalone) până în primele zile de după căderea regimului Ceauşescu (ianuarie 1990), când urma să definitiveze filmul pe care nu a mai apucat să-l termine: Cine are dreptate.

După succesul primelor montări teatrale, Tatos acceptă să lucreze la serialul de televiziune Un August în flăcări (1974), despre care va scrie: „Mă simt foarte departe de artă…” Pentru că, recunoaşte onest regizorul, „martirajul, din păcate, nu-mi stă în caracter”, va avea de înfruntat „crunta oscilaţie” între a-şi asigura existenţa (pe care şi-o doreşte îndestulătoare), încercarea de a se afirma şi a deveni cunoscut şi „timidele tentative” de a se apropia de artă. Tentaţia de a debuta în lung-metraj îi provoacă momente de auto-analiză: „Prea vreau să le fac pe toate: teatru, film, TV, literatură. Pentru o anumită experienţă nu strică, dar mai util este să te dedici unei singure probleme. (…) Mă paşte un mare pericol: să devin un bun meşteşugar şi nu un artist (atât cât aş fi putut ajunge).”

Cum e şi firesc, „personajele principale” ale Jurnalului sunt prietenii şi colaboratorii săi apropiaţi. Volumul apărut în 1994 la Editura Albatros ne oferă o faţă mai puţin cunoscută a colegilor de breaslă cu care se afla într-o permanentă competiţie („frustul minimalist” Mircea Daneliuc pe de o parte şi, pe de altă parte, „oniricul” şi „estetul” Dan Piţa) şi care aveau să debuteze strălucit în anii 70. Era vremea când fiecare încerca să găsească un mijloc de a se manifesta „într-un moment în care nu se mai poate face nimic”. Cu un fair play de care dau dovadă puţini artişti, Tatos consemnează admirativ „marea calitate” a prietenului său, regizorul Dan Piţa: „duce cu el nişte obsesii; este obsedat de o serie de imagini şi evenimente (din copilărie, tinereţe)” precum şi justeţea observaţiilor critice ale lui Mircea Veroiu – regizor de marcă din aceeaşi generaţie care, împreună cu Piţa îl ajută să-şi „cureţe” filmul de debut foarte mult. Nemulţumirile faţă de opera prima îl determină să se autoevalueze cu severitate: „Am vrut să fac film cu două mari infirmităţi: sunt orb şi sunt afon. (…) Mere roşii revăzut la TV: mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant, muzică multă şi pusă uneori simplist etc..” Emoţia aprobării proiectelor care i s-au propus alternează cu bucuria perioadelor când este arhicăutat (de teatrele din Cluj, Ploieşti şi Timişoara): „Ieri parcă eram o agenţie, aşa sunau telefoanele…”

Debutul său în cinematografie, ca regizor de lung-metraje, coincide cu înăsprirea condiţiilor de creaţie în România. În 1972, după interzicerea filmului lui Radu Gabrea, Dincolo de nisipuri, chiar în ziua premierei, va nota: „…Am senzaţia că ajungem la un paroxism!...” Iar „paroxismul” avea să mai dureze încă vreo două decenii. Spre sfârşitul „epocii de aur” sobrul Tatos va şti să abordeze şi genul insolit al commediei dell'arte cinematografice. Rezultatul: Secretul armei…secrete (1988), un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă, în care poveştile cu „A fost odată...” se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk & pop-rock. Dar capodopera sa avea să fie Secvenţe (1982), unde – cu mijloace care par să anticipeze modalităţile de exprimare a generaţiei 2000 (Mungiu, Puiu, Porumboiu ş.a.) - încerca să sugereze ideea că, în ciuda vitregiilor timpului pe care îl trăiesc, cineaştii se străduie să surprindă şi să reconstituie viaţa care răzbate mult mai puternic în jurul lor, de cele mai multe ori fără s-o observe.

Ca un laitmotiv pe întreg parcursul Jurnalului, sintagma „Probabil că singurătatea mă omoară” defineşte, poate, cel mai bine meandrele şi abisurile sufleteşti prin care trecea artistul Alexandru Tatos. De altfel, personajele filmelor sale sunt, de regulă, solitare, însingurate. Toate luptă pentru „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul Irod (Mircea Diaconu) al Merelor roşii şi Doina (Ioana Pavelescu) din Rătăcire, de eroina din Duios Anastasia trecea, de inginerul din Casa dintre cămpuri şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) şi tânărul (Dragoş Pâslaru) din Secvenţe etc.

În fine, Paginile de jurnal ne oferă imaginea unui artist demn, extrem de sensibil, şi a unui om supus slăbiciunilor de tot felul, chinuit de frica de a zbura cu avionul, de operaţia de hernie sau de regretele de după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult … m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (…) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă…..”