Există un cadru în Persona (1966) lui Ingmar Bergman ce pare să conţină, in a nutshell, toată trama din Oglinda (1974) lui Andrei Tarkovski: silueta unui copil filmată din spate şi gestul său de a cuprinde cu mâinile chipul mamei - iluzoriu, mărit excesiv şi proiectat pe un ecran. Mama şi fiul – pare a ne vesti cineastul – sunt în două lumi diferite: una, „reală” (a fiului) şi cealaltă, „imaginară” (a mamei).
„Avem o datorie morală faţă de cei care ne-au născut: trebuie să le declarăm dragostea noastră”. În cazul lui Andrei Tarkovski, acest crez se regăseşte în fiecare din cele 7 ½ filme pe care le-a regizat. Dar cel mai pregnant apare în Oglinda, într-o secvenţă anume: fiul, ajuns la maturitate, îşi sună dintr-un apartament pustiu mama bătrână. Camera se plimbă într-un fel de travelling circular şi obiectivul este chiar irisul naratorului (un raisonneur pentru regizor). Pentru o clipă zărim, lipit pe un perete, afişul rusesc al filmului Andrei Rubliov.
Schimbul de replici dintre mamă şi fiu e desprins parcă din teatrul absurdului: „Alexei?” „Sărut-mâna, mamă!” „Ce-i cu vocea ta?” „Nimic serios. Cred că mă doare puţin gâtul. N-am mai vorbit cu nimeni de trei zile. Dar mi-a prins bine. E bine să fii tăcut din când în când. Cuvintele nu pot exprima tot ce simte un om. Sunt neputincioase...Ce ciudat! Tocmai te-am visat. Se făcea că eram copil...Apropo, în ce an ne-a părăsit tata?” „1935. De ce?” Şi incendiul? Ţi-aduci aminte de fânarul care a luat foc la fermã?” „Tot în 1935 a fost. Ştii, a murit Lisa.” „Care Lisa?” „Lisa, cu care am lucrat la tipografie.” „Ah, Doamne... Când?” „Azi dimineaţă, la ora 7.” „Şi acum cât e ora?” ”Aproape de 6.” „Dimineaţa?” „Cum dimineaţa? Seara.” „Mamă, de ce trebuie să ne certăm noi tot timpul? Iartă-mă dacă am greşit cu ceva.” Convorbirea se întrerupe. Sunetul de „post telefonic ocupat momentan” care se declanşează sporeşte sentimentul de înstrăinare.
Aici, în această scenă, e inima Oglinzii. N-au descoperit-o criticii şi cineaştii pe care Tarkovski i-a invitat la o proiecţie specială în avanpremieră. Au început să se certe pe seama simbolurilor şi a subtextului. Femeia de servici însă, uşor iritată, i-a întrebat cât mai au de gând să-şi scoată ochii, că ea trebuie să spele pe jos şi să plece acasă. În plus, e foarte simplu de înţeles ce se întâmplă în acel film – a spus ea. Toţi cărturarii (titraţi, sofisticaţi, rafinaţi) au sărit în sus: „Spune-ne tu, dacă zici c-ai priceput!” „Ei bine, filmul ăsta e despre un om bolnav care, înainte de a muri, se căieşte pentru greşelile sale şi ar dori să ceară iertare.” Tarkovski intervine: „Ea mi-a înţeles filmul!”
