Thursday 18 December 2008

Yearnings

Puţini compozitori români din perioada ante-1989 au scris – în tonalităţi de divertisment pop – o muzică atât de cristalină, de plină de poezie şi sugestie. Anton Şuteu a fost, cu siguranţă, unul dintre ei.
Am găsit în cyber space o melodie – Amintiri - extrasă din albumul său din 1987, Yearnings / Aspiraţii pentru synthesizer şi voce (Aurora Andronache). Sonorităţi tip chillout, ambientale, învăluitoare, ce vin parcă dintr-o altă lume.
Anton Şuteu – un muzician dintre aceia care (asemenea lui Richard Oschanitzky, Radu Goldiş, Dan Andrei Aldea, Florin Bogardo, Adrian Enescu, Vasile Şirli, Doru Căplescu) vor fi (re)descoperiţi cândva, dacă se va mai găsi cineva să vibreze la tipul de sensibilitate plăsmuită de ei. Iar apoi să investească în transpunerea / editarea muzicii lor (cât se va mai fi păstrat din ea) pe disc.

Sense and sensibility

Vorbeam, ieri, cu un cyber friend despre gratuitatea bunătăţii şi brusc m-am gândit să-i trimit o melodie de Florin Bogardo (autorul unei muzici de o rară sensibilitate, semnatar de hit-uri ca: Cum e oare?; Să nu uităm trandafirii; Ceramică; Izvorul nopţii; Ora cântecului; Tu eşti primăvara mea; Iubirea cea mare; Ani de liceu; Balada pescăruşilor albaştri etc.), cu un text şi-un sound foarte pe subiect. Feed-back-ul n-a fost cel scontat, amicul meu invocând motivul că muzica românească a „epocii de aur” (mai puţin cântecele lui Nicu Alifantis, zice el) nu-i spune nimic frumos, că toată, la grămadă, este flawed, datată, veche, supărătoare şi stridentă. Astfel de generalizări, mărturisesc, mă dezarmează. Dar apoi îmi spun că gustul este suveran în toate până la urmă. Cât şi cum şi cu ce alege omul să se hrănească şi să se bucure din – slavă cerului – nesfârşitul tezaur al culturii omeneşti e o problemă personală, delicată, ce ţine de sensibilitatea şi axiologia fiecăruia. Şi-apoi de ce m-aş înarma? Să ce? Războiul care contează este cel nevăzut. Adversarul pe care trebuie să-l birui – aceasta e dovada supremă de sense and sensibility - se află în mine doar.
Am plecat apoi în oraş. Mă sună Adrian Enescu să-mi spună că, ultima oară când mi-a cercetat gândurile puse în vitrină pe blog, a ascultat toate melodiile lui Florin Bogardo pe care le-am adunat şi expus la secţiunea My Gramophone. Pentru o clipă am crezut că vrea să-mi spună şi el că i s-au părut expirate, depăşite, desuete. Au contraire. I-au adus – zice el – o mare bucurie şi a continuat vorbind despre compozitorul Florin Bogardo (cel prea repede uitat) doar la superlativ, deplângând uitarea aşternută acum pe creaţia acestui muzician de excepţie. Are dreptate: lumea muzicală românească (din zona pop-ului) e ocupată cu, de exemplu, reeditarea pe CD a cântărilor de la Cenaclul Flacăra. Derizoriul, ca un tsunami neiertător, face ravagii şi cultivă preferinţe pentru dantele, zaharizeală şi simplism (dacă sunt drese cu declamaţii patriotarde, cu atât mai bine, garnitura e completă). Istoria se repetă de mii de ani. Nimic nou sub soare.
Poate că vreodată se va împlini ceea ce Florin Bogardo cântă în piesa Ceramică, devenită azi istorie:

...în anul 4000, cercetătorii care vor veni

îşi vor aminti şi de mine, spunând aşa, ca o indicaţie,

c-am existat pe la mijlocul secolului XX,

cu aproximaţie...

Azi în toată ţara

Mai auzi pe câte cineva zicând (cu trufie): „Neam de neamul meu n-a făcut şi n-a dres cutare şi cutare lucru...”, apărându-şi astfel „puritatea” familiei, neamului etc.
Am fost aseară, invitaţi de Sergiu Jereb (mai tânărul meu amic, student în primul an la canto), la un concert de colinde susţinut la Filarmonică. Credeam că vor fi doar colinde tradiţionale româneşti, în genul celor interpretate cu măiestrie de Corul Madrigal. Interpretate cu măiestrie au fost, e drept, însă programul (parte a serilor de „muzică sacră”, în desfăşurare zilele acestea) s-a dovedit a fi „ecumenic” şi a cuprins şi colinde cântate de câteva alte coruri ale bisericilor „reformate” şi „para-reformate”. Sound-ul lor venea din muzica gospel şi din refrene de muzică bisericească apuseană (romano-catolică).
Deunăzi, am discutat pe mess cu un amic despre una-alta, şi la un moment dat zice, patetic: „...mă îngrijorez din nou de aspectul spiritual (duhovnicesc) din oraş...noi, ca neam, am rezistat datorită creştinismului pe care a trebuit să-l apărăm uneori cu arma în mână... şi încă ceva, pe deasupra: noi nu ne mântuim singuri, ne măntuim şi ca neam...noi nu ne împătăşim singuri, nu suntem singuri, suntem obligaţi să fim împreună, cu bunii şi cu răii, ca sa putem mângâia, să putem întoarce obrazul, să putem trăi după poruncă...”
Am văzut, aseară, pe scena Filarmonicii câteva din ipostazele neamului românesc. Există, desigur, multe altele. Pe lângă eşantionul „pur”, „tradiţionalist”, („fundamentalist”?), necontaminat de modernism, de pluralism etc. (la care se va fi referit amicul meu din cyberspace), mai există – ca majoritari! – şi români din toată ţara ce sunt dependenţi de shopping în mall-uri şi hypermarkets, de excursii costisitoare în străinătate, de filme exclusiv americane (sau de seriale sud-americane), de muzică dance ori de manele, de confessional TV (emisiuni gen „Iartă-mă”, „Din dragoste”, „Trădaţi în dragoste” etc.), de canale TV gen OTV sau Taraf TV, de „vedete” care sunt celebre nu pentru vreo realizare deosebită, ci doar pentru că...sunt celebre. Punct. În fine, de români care se dau în vânt după tabloide şi după tot ce e „de scandal”, după tot ceea ce nu ar aparţine, chipurile, „neamului românesc”...
Tot aseară, pe când ne îndreptam spre Filarmonică, câţiva demonstranţi cu steaguri pe care erau desenate două deşte în forma literei V, se îndreptau spre catedrala mitropolitană din centru. Încercau să atragă atenţia celor din piaţă, din cetate (care se înghesuiau la zecile de tarabe ce vindeau cu succes mititei, vin fiert, cozonaci etc.) că, în urmă cu 19 ani, în Timişoara au murit – ucişi cu bestialitate - nişte oameni. ­