Wednesday 8 October 2008

VDP - an afterthought

Revederea cu Pr. Valerian a fost scurtă însă – as always - condensată. Cu câteva zile în urmă Pr. Teofil ne spunea: „Cine nu se mulţumeşte cu puţin, nu se mulţumeşte nici cu mult.” True.
Zice VDP despre Umbrele soarelui, filmul lui Mircea Veroiu în care-a jucat rolul principal, prin 1986 (citez aproximativ): Povestea de acolo nu are nicio justificare, nici un sens. Unui om îi moare soţia (şi pruncul lor pe care-l purta-n pântece) pentru că un raging bull s-a gândit s-o străpungă cu coarnele în timp ce ea-l hrănea. El – căutând timpul pierdut - o vede-apoi în faţa ochilor numai pe ea şi este obsedat de capul de bivol (cu tot cu coarnele-i aferente), pe care-l vede aievea în preajma-i peste tot. Nenorocirea ce i se întâmplă – comentează Pr. Valerian – nu are nicio noimă. Nu reiese deloc (dar deloc!) pentru ce are parte de aşa ceva. Mai clar: pentru ce l-a bătut Dumnezeu, pentru ce a fost pedepsit, pentru ce suferă. Ce anume ascunde trecutul lui, al ei, al lor (al părinţilor lor etc.) care determină o astfel de urmare? Nimic. Nimic condamnabil. Măcar în Ochi de urs – zice VDP – femeia e clar că făcea farmece, că nu avea taine, ci „puteri magice”, astfel că îşi „merita soarta”. Ori Veroiu – continuă monahul pe aceeaşi line duhovnicească - n-a ştiut să se apropie cum trebuie (dar ce înseamnă „cum trebuie”?) de un astfel de subiect, iar scenaristul (Ion Brad) nici atât.
Hmmm.... Nu comentez nimic. Mă gândesc doar că a admite că acceptarea a ceea ce s-a întâmplat („a fost scris să se-ntâmple”) ţine de common sense. Abia de aici încolo încep speculaţiile, interpret
ările şi fiecare tabără/confesiune/religie/partid politic etc. trage spuza pe turta sa. Infidelii sunt totdeauna pedepsiţi. Ori filmul lui Veroiu prezintă – scandalos de amoral, pentru cei care caută „dreptatea divină” şi „însemnele providenţei” peste tot – o situaţie, o ecuaţie din care lipseşte necunoscuta God. Altfel spus: pentru ceea ce păţesc aceste personaje, reiese că „vina” ar aparţine exclusiv Meşterului Faur (sau e pur şi simplu o întâmplare absurdă în teatrul vieţii din care este exclusă orice intervenţie divină), de vreme ce personajele sunt atât de „pozitive” şi nu reiese că „merită” să fie damnate. Ţin minte că - la premieră - tot filmul aşteptam parcă (îngrozit) ca personajul jucat de DP să se sinucidă. Bunica lui (interpretată magistral de Leopoldina Bălănuţă) i-a şi spus: „Să nu cumva să...că mă spânzur şi eu!...” Finalul filmului trebuia să fie altul: acest Orfeu modern murea, într-adevăr, înecat în apa mării. Ultimul cadru trebuia să ni-l prezinte adus de valuri pe ţărm, în poziţie răstâgnită - aşa cum stătea pentru câteva clipe la începutul filmului, când se întoarce de la iaz, unde s-a scăldat şi a „agăţat” nişte lipitori care i-au supt sânge (săngele rău?) din coastă. Atunci a ridicat mâinile ca să poată să-l oblojească bunică-sa. Scena toată trimitea la Pieta. Cenzorii vremii însă au impus un alt final, mai up. Astfel, personajul nu mai moare, ci, după ce ocoleşte capul de bivol (cu tot cu coarnele-i diabolice) de la fundul mării, iese - victorios cumva - la suprafaţă. Îi vedem (director de imagine: Anghel Deca) doar capul biruitor şi, în fundal, „palatele” vremurilor ceauşiste care trebuiau, nu-i aşa, ridicate în slăvi. VDP ne povestea deunăzi că această intervenţie arbitrară l-a umplut – atunci, în anii optzeci - de supărare. Filmul a trecut aproape neobservat şi, după ce a stat în cutii vreo doi ani, a ieşit pe ecrane, dar în săli lăturalnice, fără reclamă, fără cronici de întâmpinare etc. Astăzi, acest ultim film watchable de Veroiu continuă să-şi păstreze la fel de fresh ­calităţile (interpretarea actoricească, muzica lui Adrian Enescu, imaginea, montajul), în ciuda amputărilor arbitrare şi amprentei ideologice – pe alocuri – explicite.

De pildă

- Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: "Dacă vă voi spune nu veţi crede".

Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)? (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii) Poate că N.S. are dreptate: este importantă, cu adevărat importantă, hiperimportantă şi mântuitoare starea de a fi (de a te păstra) cool („neîncruntaţi”) atunci când te ştii neînţeles, când te simţi nedreptăţit. De a învăţa să întorci obrazul, să nu te mai tulburi cu una, cu două, să uiţi răul (deprindere care – culmea - în paradigma crucii este absolut necesară pentru mântuire/restaurare şi fără de care este cu neputinţă a birui) şi să faci binele pe cât poţi. Aici poate că au ceva de spus şi clopotele Bisericii şi contextul liturgic pe care Ea se încăpăţânează să-l păstreze şi să-l transmită mai departe nefardat, ne-upgradat, în toată splendoarea lui. Dar câţi se pot lăuda cu biruinţa lui Steinhardt, cu rezistenţa lui la tăvălugul istoriei: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerari de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerari autogene ale beznei, care despică întunericul fara a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose"?