Lost silence

Festivalul de Muzică Veche la final: Ansamblul La Follia (3 viori baroce, cemballo, cello, theorbo şi contratenor) a interpretat, cu sala plină, Balletto Secondo (Biaggioe Marini) , Recitativo accompaniato, Umbra mai fu, Scherza Infida, Passacaglia, Cara sposa, Venti turbini (Haendel), Passacaglia (Georg Muffat), Kanon & Gigue (Pachelbel). Am schimbat câteva vorbe cu dnul Gabor şi dna Ernst. L-am zărit şi am dat mâna cu dl. prof. Petroman – profesorul ideal de literatura română, pe când eram la liceu. Din păcate nu am avut bucuria să îi fiu elev. M-a îndrumat însă la o lucrare despre James Joyce („Evoluţia personajului la James Joyce”) pe care am pregătit-o pentru sesiunea de comunicări ale elevilor când eram în clasa a XI-a. Dl. Gabor a fost încântat de spectacolul lui Puric, în special de scena finală. Deşi am rezervele mele faţă de soluţia răstâgnirii găsită de mim (cam prea explicită, după gustul meu), răsfoind cartea sa cumpărată ieri din holul TNT (Cine suntem) am găsit acolo şi o mărturisire interesantă - apropo de viteza timpurilor moderne: La Viena mi-a zis un domn austriac un lucru extraordinar, care m-a emoţionat. „Cum ai făcut spectacolul acesta? Este nemaipomenit! M-ai înnebunit! Eu am văzut peste tot în lume tot felul de mimi, dar aici este ceva aparte.” Şi eu i-am zis: „Domnul meu, terorizat de cenzura comunistă, am creat un limbaj.” „Ştiu, mi-a zis el, ca să nu fii prins de securitate şi să spui şi adevărul...Deci, te-a terorizat ideologia, mi-a zis austriacul, te-a terorizat cuvântul.” Zic: „Exact!” „Ei, mi-a spus el, pe noi aici ne terorizează tăcerea...” Am încremenit. Căci, în clipa în care te-a terorizat tăcerea înseamnă că l-ai dat afară pe Dumnezeu. Numai în tăcere te întâlneşti cu Dumnezeu. L-au alungat pe Dumnezeu.

Dezvrăjire

…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. (Nicolae Steinhardt)

Mimul român, mimul ortodox

Seara, două spectacole-eveniment. Primul: Don Quijote - Made in România (TNB, Dan Puric) şi Conferinţa-recital susţinută, la sala Capitol, de Ion Minoiu pe tema „Rolul folclorului şi al muzicii bizantine în formarea şcolii româneşti de compoziţie”.

„Bufonul – afirmă moralizator un monah pizmaş (dar care se va căi) din Andrei Rubliov - e de la diavol, călugărul e de la Dumnezeu.” Mimul Dan Puric se doreşte a fi neapărat „de la Dumnezeu". De la Dumnezeul creştinilor ortodocşi, desigur, dar mai ales al românilor (a se citi: al „bunilor români") - whatever that means. Actorul Dan Puric este - cel puţin în mediile artistice - una din vocile cele mai articulate ale Ortodoxiei (ori poate ale Ortodoxismului) din România. Cavalerul Tristei Figuri este, în viziunea sa, un medley de Chaplin (cel de dinainte de talkies), Lord of the Dance (Michael Flatley) şi – împreună cu crucea uriaşă, explicit prezentă în scena finală – Hrist. Tot fără cuvinte (şi câtă nevoie e de astfel de spectacole fără cuvinte, într-o vreme când oamenii – ca-n teatrul absurdului – abuzează de words, words, words signifying nothing, nothing, nothing) un regizor de world class ca Silviu Purcărete (în, de exemplu, Cumnata lui Pantagruel, spectacol extraordinar pe muzica originală a lui Vasile Şirli) mi s-a părut mult mai puţin încorsetat „ideologic" şi – din fericire – mai puţin (sau deloc) „religiously correct”. Sala-arhiplină. Se poate spune că publicul a fost – în destul de mare măsură – „drept credincios”. Totuşi, nu sunt sigur dacă desele decolteuri „necuviincioase” şi unele mişcări de scenă „mult prea lumeşti” au fost taxate ca atare de către feţele pravoslavnice prezente în stal şi-n loje. Dar, whatever the impact on people’s eyes, contează - nu-i aşa? - că spectacolul regizat, coregrafiat şi interpretat (trebuie spus: cu multă sudoare) de Puric (împreună cu actori ai TNB) este „religiously correct”, că nu este „eretic” (cum, spre pildă, a fost considerată montarea de acum doi ani după piesa Alinei Mungiu, Evangheliştii). Restul - la mişcări lascive şi gesturi provocatoare se mai închid (sau deschid mai tare!) ochii - se mai iartă. Ne-am cumpărat volumul (Cine suntem) a cărui temă centrală va fi prezentată de mimul-autor Dan Puric mâine seară, într-o conferinţă la Aula Magna. Noi însă preferăm concertul de închidere a Festivalului de Muzică Veche de la Biserica Luterană (programat la aceeaşi oră).

După cele nouăzeci de minute de pantomimă am alergat la Capitol, unde am prins deja începuta conferinţă a lui Ion Minoiu. Videoproiecţii cu filmări de documentare folclorică, imagini din diverse mănăstiri, secvenţe sonore din creaţia lui George Enescu, Paul Constantinescu etc., precum şi câteva momente de muzică psaltică (la care a participat şi prietenul nostru, Dorin Berian, alături de Minoiu şi un grup de cântăreţi psaltici) au întregit prelegerea. Expoziţia de fotografii cu diverşi rapsozi populari (mai mult sau mai puţin anonimi) din foierul sălii Capitol ne-au convins că lumea lui Paradjanov, a Nunţii de piatră (adaptarea lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu din 1972, după schiţele lui Ion Agârbiceanu) şi a Copacului dorinţelor (admirabilul film de Abuladze din 1976) nu a murit.