Thursday 27 March 2008

Classic & Blues

Seara, un concert extraordinar (dirijor: Radu Popa) cu Trio Contraste (maestru de ceremonii & pianist: Sorin Petrescu; percuţie: Doru Roman; flaut: Ionuţ Ştefănescu; invitat special: soprana Cristina Marta Sandu, din Bucureşti), pe muzici de: Bach, Mozart, Verdi, Reverberi, Satie, Goulda, Brubeck. E clar că acest tip de concert, ce se vrea prea puţin formal, prea „jucăuş”, prea puţin sulemenit nu este gustat de snobi, care vor atmosferă de salon şi crispare. Totuşi, cred că proiectul celor trei muzicieni de a întinde punţi peste zone muzicale ce par să contrasteze (clasicul şi contemporanul), de a descreţi frunţile printr-o prezentare inteligentă şi cu umor (dar fără vorbărie lungă) este de bun augur.

La un pas de melodramă - The Crowd / Mulţimea

Una din secvenţele emblematice din Mulţimea prezintă un grup de oameni intrând şi ieşind dintr-un mare imobil newyorkez, apoi aparatul fixează o multitudine de ferestre ale unui zgârie-nori, în timp ce obiectivul îi parcurge etajele înainte de a se opri la o feresatră prin care se pot vedea sute de funcţionari în faţa meselor de lucru. Această imagine a halei strivitoare, în care sute de funcţionari epuizaţi întorc paginile registrelor, aşteptând sfârşitul programului, avea să fie „reorchestrată” peste ani, de regizori celebri ca Orson Welles (în The Trial / Procesul - 1962) şi Billy Wilder (în The Apartment / Apartamentul - 1962).

Filmul lui King Vidor (doar nominalizat la Oscar, în 1929, pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie), una din capodoperele erei mute a cinematografului, are ca personaj principal un om obişnuit - John Sims (James Murray) - fascinat de visul american, miraj al tuturor posibilităţilor. Mentalitatea individualistă şi climatul ultra-competitiv din metropola modernă („Trebuie să fii cel mai bun în acest oraş ca să învingi mulţimea”) vor fi pentru el o mare provocare. Cu mijloacele realismului social (ce anticipează neorealismul lui Vittorio De Sica din Ladri di biciclette / Hoţii de biciclete - 1948) şi ale curentului expresionist (multe din secvenţele-cheie ale filmului – cum este şi scena parcului de distracţii, printre oglinzi deformante, tobogane şi „tunelul îndrăgostiţilor” - sunt tributare concepţiei scenografice din Sunrise / Aurora lui Friedrich Murnau - 1926) Vidor prezintă zbuciumul vieţii domestice a unui cuplu („Căsătoria nu e un cuvânt, e o propoziţie”) căruia îi moare unul dintre copii. „Cred că americanul de rând îşi croieşte drum prin viaţă învingând o sumedenie de încercări dramatice. N-avem decât să le înregistrăm.” – afirmase regizorul pe când punea la cale povestea Mulţimii. Drama se consumă în indiferenţa marelui oraş care - spune personajul principal – „râde mereu cu tine când eşti vesel, dar de plâns plânge cu tine doar o zi”. Aşadar, un film-experiment, „fabricat” în uzina de vise de la Hollywood, specializată deja în producţii glamour de serie, sentimentale şi liricoide. Dar – nota bene – un film pe care producătorul principal (Irvin Thalberg) şi l-a dorit, pentru că studiourile M.G.M. produceau destui bani (Vidor tocmai ajunsese campion la box office cu The Big Parade / Parada cea Mare – 1927) ca să-şi poată permite, din când în când, un neprofitabil „film de artă”. „Va fi bine pentru studio – a decis producătorul - şi va fi bine pentru întreaga industrie.”

Compoziţia plastică a filmului (director de imagine: Henry Sharp; decoruri: Cedric Gibbons) aminteşte de filmele germane „ale străzii” – în special Der Letzte Mann / Ultimul dintre oameni (1924, Murnau) şi Metropolis (1927, Lang) – şi anticipează universul futurist din Modern Times / Timpuri noi (1936, Chaplin). Brutalităţile şi efuziunile din prototipurile europene sunt însă evitate, preferându-se în schimb povestirea simplă despre oameni izolaţi şi neajutoraţi care nu izbutesc să stabilească între ei căi de comunicare. „Protagoniştii filmului – o femeie şi un bărbat – sunt aleşi în aparenţă întâmplător din mulţimea anonimă a oamenilor care colindă străzile newyorkeze. Vieţile lor - arată John Howard Lawson - sunt searbede, iar ei trăiesc în umbra zidurilor, rătăcind neajutoraţi în mijlocul mulţimii.” Obsesia regizorului a fost să evite melodrama: „Dacă ai oameni răi în film – spunea el - ai melodramă, şi dacă ai melodramă, nu mai ai veridic. În Mulţimea nu sunt oameni răi: doar viaţa e aspră, vicleană şi feroce. Şi acesteia trebuie să-i rezişti.” În 1933 Vidor continuă povestea din Mulţimea în Our Daily Bread / Miracolul vieţii, unde cuplul părăseşte oraşul şi se stabileşte la ţară.

Filmografia lui King Vidor (răsplătit cu un Oscar de onoare pentru întreaga activitate, în 1979) numără o mare varietate de genuri (film de război, comedie, melodramă, western) şi tonalităţi (liric, epic, dramatic, eroic). Impresionantul echilibru dintre „postulatele contrare: comic şi patetic, lipsă de măsură şi autenticitate, conştiinţă lucidă şi alienare, inteligenţă şi grosolănie” (Barthélémy Amengual), precum şi amestecul de „cinema direct” şi ficţiune îl definesc pe Vidor ca un cineast greu clasabil, dar care practică un cinematograf de largă audienţă la public (Hallelujah / Aleluia – 1929; War and Peace / Război şi pace – 1956).

The Time of the Gypsies

“Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile.
Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.”

(Nicolae Steinhardt)

Blog dedicat lui Nicolae Steinhardt

Descopăr pe net: http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/ - un blog bine conceput – se vede că e făcut din suflet - dedicat lui Nicolae Steinhardt, acest evreu creştinat. Un evreu obişnuit? Da şi nu. Un creştin obisnuit? Da şi…totuşi deloc - stă scris pe frontispiciul secţiunii informative DESPRE. Puţin mai jos, crezul ortodox al lui Nicolae Steinhardt:

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.
Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii - organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul - în bine ca şi în rău - se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Nicolae Steinhardt despre Mihail Sadoveanu

Să vă relatez trei scene autentice. Prima: În fastuoasa casă, fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moş în Bucureşti, Mihail Sadoveanu, preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li se serveşte un uriaş platou cu sandvişuri de tot felul. Sadoveanu le mănâncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în două şi-i întinde gazetarului o jumătate grăind: Vezi, sunt comunist, împart frăţeşte tot ce am. A doua, în altă lumină: într-o excursie cu pluta pe Bistriţa, toată lumea priveştee cu nesaţ peisajul. Sadoveanu joacă şah (ori table, nu mai ştiu) şi habar n-are de peisaj. Apoi scrie o admirabilă – amănunţită şi exactă – relatare a călătoriei! (Ăsta-i geniul!). A treia: a tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să „se vândă” politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: „Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pâine?” „Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pâine da, multe - n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac.” (scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec).

(din Zaharia Sângerozan – Monahul de la Rohia Nicolae Steinhardt răspunde la 356 de întrebări)