Seara, trei piese de rezistenţă la filarmonică: Simfonia nr. 4 (Tragica) de Schubert, segmentul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Mahler şi Concertul pt. pian şi orchestră nr. 2 de Chopin. Ne-a plăcut cel mai mult partea de Mahler, inclusă (am aflat, după concert, de la Adrian Enescu) în filmul lui Visconti, Morte a Venezia. Aşteptăm recitalul de marţi al lui Doru Roman. În rest, o boare de primăvară pluteşte-n aer. Sper ca de săptămâna viitoare să mă bucur şi eu de ea...
Dacă n-aş fi văzut deja acest „film” despre o lume „post creştină” (un fel de waste land sleit de resurse şi prăbuşit, o lume a igrasiei, noroaielor şi reziduurilor – ca-n Zona din Stalker - sau, dimpotrivă, o lume sinucigaşă, feroce, hedonistă şi violentă – ca-n, de exemplu, Requiem for a Dream sau Natural Born Killers) mai că l-aş aproba fără ezitare pe Mircea Cărtărescu, atunci când scrie că „ne agităm cu, poate, cea mai mâloasă dintre toate problemele din ultimii ani, problemă la fel de fără capăt pe cât de fără noimă este, anume prezenţa religiei, respectiv a simbolurilor religioase în şcoli”. Pe de altă parte, cum să nu-i dau dreptate atunci când afirmă că „românul obişnuit habar n-are de Biblie, n-o are-n casă şi n-o citeşte niciodată, nu se duce la biserică decât la botezuri, cununii şi înmormântări, nu-şi bate capul cu problema unei vieţi viitoare, cu vorbe ca „mântuire“ sau „credinţă“, nu face acte de caritate, trăieşte alergând după bani şi divertisment. Nu prea se dă-n vânt după icoane: mai mult îi spun iconiţele de pe ecranul computerului. În schimb, votează Biserica, alături de Armată, în topul încrederii în instituţii, agreează ideea Catedralei Mântuirii Neamului - mare, cât mai mare, în rest s-o facă ei cum ştiu - şi vrea pereţii claselor decoraţi cu icoane, „că oricum nu fac rău nimănui“. Orele de religie sunt bune şi ele, pentru că „învaţă copiii de bine“.”? Asta nu mă-mpiedică să mă întristez de prigoana icoanelor (a icoanelor, nu a tablourilor religioase ori a kitsch-urilor majoritare) din spaţiul public înspre – at best – muzee, pentru că bietele icoane nu-şi mai găsesc locul – decât rareori – nici în bisericile „dreptmăritoare”. Ele, icoanele n-au nicio vină. Nu zaharisesc în niciun chip sufletul omului (dimpotrivă, îl fortifică), nu îi provoacă leşinate atitudini pioase (dimpotrivă, îl ajută să fie treaz). Dar cine mai stă azi să facă astfel de diferenţe? Icoanele cele mai frumoase sunt aruncate la coşul de gunoi al istoriei împreună cu munţi de kitschoşenii (ori alte însemne religioase şi „desuete”). Who cares? Cred, încă mai cred că frumuseţea – atunci când este pusă-n pagină cu dăruire, nu amestecată (cum se-ntâmplă adesea) cu neghina – poate forma, îl poate deprinde pe cel ce-o caută, contemplă, preţuieşte cu dreapta socotinţă. Ceea ce nu-i puţin lucru. Este, poate, cel mai anevoios lucru de-mplinit, chiar dacă „omul de rând nu-şi pune problema de ce a mai fost nevoie de revoluţia iluministă, care a despărţit statul şi învăţământul de Biserică, dacă tot ne învaţă religia numai lucruri bune.” Probabil că Mircea Cărtărescu are dreptate atunci când scrie că omul de rând (whoever he/she may be) este „profund nereligios (cel mult superstiţios)”, că „ţine totuşi la simboluri, la aparenţe ca la nişte insigne identitare, asemănătoare celor naţionale.” Dar generalizarea este, cred, împinsă prea departe atunci când vede în icoană doar un „simbol de mucava”: „Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate. Le etalăm brusc, ca pe nişte culori de avertizare, ca ochii de bufniţă de pe aripile fluturilor, când ne simţim ameninţaţi, apoi ne repliem aripile şi le uităm în cutele lor.” Icoana – dincolo de toate - este parte din „miezul liturgic” pe care l-am uitat sau nu l-am deprins (gustat) nicodată. Dacă l-am uitat este problema noastră – orice neglijenţă şi orice moleşire a spiritului se plăteşte până la urmă. Dacă nu l-am deprins niciodată, este cel puţin bizar să ne hazardăm în tot felul de afirmaţii apodictice. „Problema prezenţei icoanelor sau a orelor de religie în şcoli nu e doar una a confesiunilor concurente şi, între ele, a ortodoxiei oprimante. Ea ţine de întrebări mult mai adânci şi mai neliniştitoare: cum împăcăm caracterul imperios al religiei cu caracterul dubitativ, relativist al lumii moderne? Cât ne putem adânci în credinţă, rămânând totuşi minţi deschise şi independente? Ce le răspundem copiilor noştri când ne întreabă cine a creat lumea sau cum a apărut omul?” La aceste întrebări se mai poate adăuga cel puţin încă una: cât de „deschişi” ori de „independenţi” suntem cu adevărat noi, cei vieţuitori în modernitatea căreia îi place să creadă că a rupt-o cu tradiţiile „obscurantiste” şi „medievale”?
Scrima e o ştiinţǎ. Dragostea e o pasiune. Duelul e o obsesie – anunţă, cu o abilă ştiinţă a PR-ului, afişul filmului britanic The Duellists / Dueliştii, debutul în lung-metrajul de ficţiune al regizorului Ridley Scott. Primul film i-a adus celui care avea să mai regizeze, între altele, Alien, Blade Runner, 1492 - Conquest of Paradise, Gladiator, Kingdom of Heaven, un segment din All the Invisible Children Premiul Opera Prima pentru Cel Mai Bun Regizor la Cannes (1977) şi Premiul David di Donatello (1978) pentru Cel Mai Bun Regizor şi Cel Mai Bun Film Strǎin. 
There is no gain without pain. Stalker’s wife is right: Even if our life were without grief, it wouldn’t be any the better for it. It would be worse. Because it would be without happiness and without hope. People make mistakes, the world is full of freaks, shit happens. If only we had the nerve to face the pressure. In some sense, the most oppressed ones (the prisoners who have survived the most horrifying tortures) are the happiest, as they have learned to endure, to resist humiliation. They haven’t skipped that tough (but necessary) class. Most of us have. In fact, they underwent an advanced level (or even a proficiency) course of what may be called character fortification. They did a master degree in self-abasement. By a constant self-indulgence into various pleasures we do weaken ourselves. (It's a well known fact that little of what we like does us good.) That is why at times we are reminded that being responsible and sensible is a real treasure. Unfortunately, we come to understand this once a bit too late. Then we also realize that there is no sin apart from stupidity (= not using one's sense of humour).Sisyphus is right, too: we do have to keep struggling. There is no other way. And perhaps little diplomacy helps. It has never hurt anybody. Only that I did miss the diplomacy classes when I was very young, and now I have to work much harder (on exorcizing my pride) if I want to catch up. Yet, had I any love in me for the madding crowd, would I need to think of diplomacy? Well, it’s rather impossible to love mankind in general, I agree. What I could do though is be more patient, understanding, and forgiving - after all, it is a sanitary method.
În cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, găsesc aceste versuri admirabile (ce mi-au amintit de cântecul Reaprindeţi candela, al lui Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici), scrise de Andrei Ciurunga:Sunt liber iar. Nu căutaţi decât la nume
asemănari cu cel care-am fost ieri.
M-au dus în temniţă de undeva, din lume,
şi astăzi m-am întors nicăieri.
Nevasta şi mama nu m-au aşteptat:
una era prea tânără, cealaltă prea bătrână.
S-au privit o clipă în ochi şi-au plecat:
care spre viaţă, care spre ţărână.
Prietenii, puţini câţi am avut,
m-or fi uitat şi ei, de-atât amar de vreme,
căci pe la toate uşile-am bătut,
dar n-a ieşit nici unul să mă cheme.
De peste tot numai cenuşă tristă,
numai pustiu de ghiaţă şi ruine.
În gara-ntoarcerii, nici o batistă
nu flutură acuma pentru mine.
M-am întors nicăieri. Nu mai am cetate
nici casă, nici visuri, nci fraţi.
Sunt liber iar. Sărmană libertate,
mai bine-am fi murit întemniţaţi!
Dacă este adevărat ce afirma Soljeniţân („evenimentele sunt măsurate, pe diferite meleaguri, după o scară de valori proprie, născută din suferinţa trăită (...) şi totul se judecă numai după această scară”), nimic nu mai pricepe „omul recent”, dedat loisir-ului, din mărturiile celor care au trecut biruitori prin răstâgnirea din puşcăriile comuniste. Tot aşa cum, un film colosal precum Monanieba / Căinţa de Tenghiz Abuladze, nu mai spune nimic generaţiei actuale deprinse cu (şi astenizate de) exerciţiul clipurilor video publicitare sau muzicale, al conectării la repertoriul main stream din cinematografe, ce-şi aruncă mrejele asupra atâtor minţi necoapte. Şi poate că rigoarea moralei învăţată de cei născuţi a doua oară în temniţe, cuminţenia gândului lor ne sunt oarecum străine şi nouă celor care, nu neapărat dependenţi de manele, telenovele ori cinema contemporan, ne(mai)asumându-ne atât de necesarul şi lămuritorul „război nevăzut” contra duhurilor de tot soiul ieşite din Cutia Pandorei, ne-am moleşit voinţa în noile timpuri democratice ale „bunăstării”, „alegerii personale” şi „relativismelor” de tot felul.
Există – ca întotdeauna – pericolul, deloc neglijabil, de a ceda unui soi de nostalgie după o presupusă „vârstă de aur”, când oamenii citeau şi se cultivau. Printre noi au mai rămas tot mai puţini dintre cei care au apucat aacele vremuri aşezate. Poate unii bunici să-şi mai amintească de ele, în cazul în care le-a plăcut, tineri fiind, studiul şi nu distracţia. Profesorul meu de fizică din liceu (extraordinarul Maximilian Pavel) ne spunea, la ultima oră de curs din clasa a XII-a, că şi generaţia lui a iubit distracţiile tinereţii
De dimineaţă am uitat acasă CD-ul cu Barefoot in the Park pe care-l pregătisem pentru elevii mei de-a XII-a, dar m-a scos din încurcătură Izabela, care mi-a adus întreaga ei arhivă de filme. Am ales de-acolo City Lights. After all, ora de limba engleză trebuie să cuprindă şi referiri la momente importante din cultura şi civilizaţia anglo-saxonă. Această capodoperă din 1930 a lui Chaplin figurează pe locul 4 în top ten-ul lui Tarkovski, alături de: Le Journal d'un curé de campagne, Winter Light, Nazarin, Wild Strawberries, Ugetsu Monogatari, Seven Samurai, Persona, Mouchette, Woman of the Dunes. E posibil ca – dincolo de execuţia artistică – Tarkovski să fi inclus această bijuterie a filmului mut (restul de nouă titluri sunt talkies) şi pentru bunătatea dezinteresată (desprinsă parcă din istorisirile Patericului) a lui Charlot, care salvează de la sinucidere pe acel milionar necăjit de akedie şi o ajută pe frumoasa vânzătoare de flori să-şi (re)capete - asemeni lui Tobit din cartea deutero-canonică a Vechiului Testament - vederea. Doar că – una din elevele mele (Alexandra) a prins acest detaliu – fata nu e tocmai încântată de look-ul celui care i-a fost un sprijin de neînlocuit în vremea când nu vedea. Şi ce s-a-ntâmplat cu ei până la urmă? – a vrut ea să ştie. Ce-i drept, filmul se termină într-un stop-cadru cu chipul nu tocmai de macho al lui Chaplin privind spre fată, recunoscând timid că el este cel care-a ajutat-o cu bani să se vindece. 
La West City Radio Simona Hupov este moderatoarea unei emisuni duminicale (Colivia cu canari) pe teme ce privesc în mod nemijlocit adolescenţii. Azi, când în biserica răsăriteană se prăznuieşte Întoarcerea fiului risipitor (parabolă comentată savuros de Constantin Noica în al său Jurnal filosofic) tema discuţiei a fost libertatea. Îmi amintesc de Kirkegaard: „Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea” – premiză interesantă pentru o dezbatere asupra libertăţii ce ia în considerare şi strădaniile omului întru despătimire nu atât pentru a deveni „virtuos”, ci pentru a deveni liber. Colega mea, Alina Hamza (invitată în prima parte a emisiunii) vorbea despre încredere, ca temelie în relaţia profesor-elev, părinte-elev. În partea a doua, elevii Tabita Ivan şi Sergiu Jereb şi-au învins cu brio emoţiile şi au vorbit despre doamna libertate aşa cum se vede ea de către tinerii imberbi care nu ştiu ce-i războiul („cald” sau „rece”), tortura, delaţiunea, persecuţiile, care în general sunt răsfăţaţi de o societate ce devine tot mai consumistă şi mai confuză. Am reţinut gândurile Tabitei şi ale lui Sergiu (care spuneau că noi trebuie să descoperim continuu libertatea - cherchez la libertéÎn rest, mărturisesc şi eu în rând cu Noica: mă regăsesc nu atât în Fiul voluptos, cât în Fratele voyeur.
Dream on: Eram pe o barcă cu motor şi stăteam călare pe punte, orientat spre spate. Îl ţineam de mână pe Theodor, care era în apă şi se ţinea, cu cealaltă mână de partea laterală a micuţei ambarcaţiuni, cu care urma să ajungem la...Bucureşti, străbătând deci 600 km. Drumul prin oraşul de unde am plecat (un fel de Veneţie, cu impunătoare clădiri vechi) era plin de serpentine. La una din curbe, cade în apă o haină neagră şi îi cer căipitanului de vas să oprească. Opreşte, iau haina şi aflu că e a căpitanlui, apoi mă întorc la locul meu şi nu-l mai găsesc pe Theodor. Îl strig de câteva ori şi în câteva clipe îl descopăr în „bunkerul” de luxe al bărcii, în braţe la Raluca. 
Răsfoiesc volumul (apărut la Editura Paralela 45) 100 de cărţi interzise. Mă opresc la capitolul despre Giordano Bruno – prigonit de Inchiziţie (pentru cartea sa, apărută în Franţa: De l’infinito, universo e mondi, în care susţinea că Soarele este doar o stea între stele, că nicio stea sau planetă nu poate fi numită centrul universului, că nu există adevăr absolut şi nici limite la progresul cunoaşterii), arestat aproape zece ani şi executat. Întrebat dacă crede că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt împreună ca esenţă, dar sunt trei elemente distincte, el recunoştea: „Niciodată nu am reuşit să înţeleg cele trei ca fiind elementele unei unităţi şi m-am îndoit de aceasta.”Sar apoi la rândurile despre lucrarea deistă, The Age of Reason (de Thomas Paine), ce milita pentru deprinderea şi exersarea bunului simţ (common sense)...Îmi spun că şi eu, în afara întâlnirilor cu duhul liturgic din slujbele bisericii răsăritene, cu frumuseţea icoanelor bizantine şi a melosului psaltic, fără să fi descoperit gândirea patristică din Pateric şi Filocalie, pe Dostoievski, Tarkovski sau Steinhardt aş fi un deist convins.
La urmă am citit îngrozit istoricul cenzurii romanului The Satanic Verses de Salman Rushdie (elogiat în UK, dar interzis în lumea arabă şi nu numai). Prezentarea temei centrale (pierderea credinţei şi imensa nevoie de a crede, însoţită de incapacitatea de a o mai face) mai mult m-a incitat spre lectură, decât să mă scandalizeze. Mă gândesc că un spirit lucid – un spirit de poet - precum autorii acestor cărţi (după atâtea persecuţii, după atâta tevatură şi scandal iscate în jurul lor, după atâtea vieţi irosite în manifestaţii violente de protest etc.) vor fi simţit asemeni rapsodului popular dintr-o doină românească: De-ar fi lumea de hârtie, aş aprinde-o-ntr-o mânie, dar lumea-i stană de piatră, nu se-aprinde niciodată.
Primele amintiri legate de filmele româneşti (şi poate de filme în general) se leagă de filmele "de acţiune" ale lui Sergiu Nicolaescu pe care, copil fiind, le vedeam de nenumărate ori. Afecţiunea pentru personajul creat de Nicolaescu (şi pentru filmele lui) a început să se fisureze definitiv o dată cu descoperirea unor filme admirabile – tot româneşti – care se numesc Actorul şi sălbaticii, Imposibila iubire, Semnul şarpelui, Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi. Acestea aveau să fie - pentru mine, ca spectator - primele lecţii de cinema, abc-ul; restul (miezul), aveam să-l deprind treptat, cu ajutorul călăuzelor numite Andrei Tarkovski, Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Iasujiro Ozu, Satiavit Ray, Robert Bresson, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Louis Bunuel, Michelangelo Antonioni, Pier Paolo Pasollini, Orson Welles, Tenghiz Abuladze, Serghei Paradjanov, Nikita Mihalkov, Jiri Menzel, Andrej Wajda, Kristoff Zanussi, Emir Kusturica, Friedrich Murnau, Charlie Chaplin, King Vidor, Woody Allen and a thin red line. În filmele realizate de Sergiu Nicolaescu (ce par amateurish raportate la opera cineaştilor de mai sus) există însă un personaj care continuă să-mi placă: personajul-muzică. Fie că a solicitat concursul unor compozitori consacraţi (Theodor Grigoriu la Dacii, Tiberiu Olah la Mihai Viteazul, Atunci -am condamnat pe toţi la moarte, Nemuritorii şi Osânda, Richard Oschanitzky la Cu mâinile curate şi Un comisar acuză, Nicu Covaci la Nemuritorii, Radu Goldiş la Zile fierbinţi şi Accident, Bert Grund la Ultima noapte de dragoste, Adrian Enescu la Ringul, Ciuleandra, François Villon, Noi, cei din linia întâi, Mircea, Coroana de foc, Anton Şuteu la Triunghiul morţii), fie că folosea doar ilustraţie muzicală, muzica din filmele sale nu se uită uşor. Recent aveam să aflu cu bucurie că la muzica unuia din filmele lui S.N., Accident, pe care l-am văzut - cu ochi de copil - în anul premierei, 1977, şi l-am revăzut - cu mare efort - în urmă cu doi ani (dar fericit să-i descopăr pe tinerii, pe atunci, George Mihăiţă, Vladimir Găitan şi Ileana Popovici, care aveau să debuteze în Reconstituirea lui Pintilie) a contribuit şi Adrian Enescu, interpretând la pian şi synthesizer partitura lui Radu Goldiş. Şi – surprizele se ţin lanţ – tot Adrian Enescu aveam să descopăr că este autorul temei muzicale (cu totul şi cu totul specială, dar ascunsă, pe generic, în spatele numelui celei care alcătuia ilustraţia muzicală: Ileana Popovici) din Revanşa (1978), al aceluiaşi Nicolaescu. De mulţi ani nu mai pot urmări filmele – patriotarde, pompieristice, artificiale, melodramatice şi deci populare încă – realizate de acest regizor-farceur. Totuşi, de muzica filmelor lui – recunosc - mă simt încă legat.
N-am ajuns la concertul de azi (Reinhardt – Concertul pentru oboi şi orchestră în si bemol major; H. Wolf-Ferrari – Concertul pentru oboi şi orchestră; G. Bizet – Simfonia în do major).
Provincia Kosovo, o bucăţică din fosta Iugoslavie, şi-a proclamat, unilateral, independenţa. Unilateral e un fel de a zice fiindcă în spatele evenimentului stă unchiul Sam şi o mare parte din suratele occidentale. Au zis „nu” românii (cam cu jumătate de gură), spaniolii, ruşii, grecii. Bombardamentul cu pietre al sârbilor asupra ambasadei americane din Belgrad n-a putut astupa chiotele de bucurie de la Pristina. Începe moda enclavelor etnice, un fel de SRL-uri cu delimitări geografice aiuristice. Primul lucru făptuit de albanezi în Kosovo a fost să pună sârmă ghimpată la jumătatea unui pod. Înţeleg că pe acolo nu va mai pătrunde picior de sârb. Ce fac însă sârbii care au rămas înăuntru? Sunt aproximativ 120.000 de sârbi kosovari. Îşi fac şi ei enclavă în enclavă? Despărţirea medievală, cu ziduri şi garduri, ţine de domeniul absurdului. Balcanii şi aproape toată Europa conţin, în aluatul fiinţei lor, frământat atâtea veacuri de copitele cailor, neamuri diverse. În calma şi mereu neutra Elveţie, unii vorbesc italiană, alţii nemţeşte sau franţuzeşte. În Belgia, cea care încorporează capitala Europei Unite, Bruxelles, râca dintre flamanzi şi valoni a atins cote isterice. La noi, nu numai sfinţia sa Tokes, ci şi nenea Marko Bela şi-au săltat ţurloaiele de la pământ de bucurie la aflarea evenimentului Kosovo. Urmează, musai zic ei, Ţinutul Secuiesc. Ţarul Putin atrage şi el atenţia că nu numai Abhazia din Georgia şi Transnistria din Moldova ar putea avea probleme, ci şi România. În condiţiile în care Europa şi-a dizolvat graniţele făurind, după modelul Statelor Unite ale Americii, Statele Unite ale Europei iată, în forţă, acest junghi atavic izvorât din grote. Eu cred că parcelarea planetei pe triburi este, la această vârstă a istoriei, imposibilă. Ce se va întâmpla, de pildă, cu copiii rezultaţi din căsătoriile mixte din Kosovo? Mama, să zicem, e albaneză, iar tatăl sârb. Cum obţii puritatea tribală în acest SRL cu obiect de activitate sangvin? Tai copilul în două? Nici aşa nu rezolvi lucrurile fiindcă dispersia părinţilor inamici s-a făcut din creier până în unghii. Tătucii politici maghiari ai celor trei judeţe din inima României, Covasna, Harghita şi Mureş, imaginează şi ei, pesemne, după modelul Kosovo, o împrejmuire cu sârmă ghimpată. Ce fac, însă, cu maghiarii risipiţi prin toată România? Conform unor statistici, Bucureştii sunt al doilea oraş după Budapesta ca număr de etnici maghiari. Cum tranşează pastorul Tokes progeniturile mixte rezultate din cele circa 500.000 de familii care s-au împreunat la primărie şi biserică, uitând că unul e „bozgor” iar celălalt „ţigan împuţit”? În ce ţarc vor intra copiii lor? „Transilvania are o populaţie majoritar ungurească, însumând 1,5 milioane locuitori”, scrie un dobitoc de la o agenţie de presă occidentală. Îi atrag atenţia că populaţia majoritară în Ardeal e tot cea românească, de vreo patru ori mai mare decât cea ungurească. Nu ştiu cum s-ar spăla pe cap cu românii, Ungaria, dacă prin absurd ar alipi partea transilvăneană a României! N-ar fi exclus ca Gheorghe Funar să fie ales, prin vot liber, preşedinte la Budapesta. Ştiu că războaiele etnice în Balcani au fost unele dintre cele mai dure din lume. Vecini care-şi împrumutau un ciubăr cu făină ieri, deveneau peste noapte fiare unul pentru celălalt. Crime de ev mediu, măcelăriri, gropi comune, păduri de ţepe şi de ştreanguri. Va rezolva ţarcul cu sârmă ghimpată de la Kosovo ura care mocneşte de veacuri? Nu cred. Aşa cum nu cred că, închizându-se în ţarcul celor trei judeţe, pastorul Tokes ar face o mare ispravă pentru secuii săi. Să nu uităm că şi ungurii şi românii sunt liberi să se mişte de la Marea Neagră până la Atlantic, cetăţeni egali ai Europei Unite, statut pe care l-am visat şi unii şi alţii. Puşcăriile etnice imaginate de unii sunt nişte SRL-uri geografice falimentare din start. La mine la Sângeru e şi o consistentă comunitate romă. Mă am bine cu ţiganii fiindcă bunicul meu i-a cununat şi botezat pe majoritatea. Unii mă salută respectuos cu “săru’mâna naşule”. Finul Oiţă m-a rugat acum doi ani să-i botez un nepoţel. După ce am acceptat mi-a spus că mai are patru nepoţei nebotezaţi. Şi aşa am botezat-o pe Monica de 19 ani, pe Elena de 17, pe Vasile (mai înalt ca mine cu un lat de palmă) de 14 ani şi tot aşa. Ce-ar fi să-şi proclame unilateral independenţa ţigănia din Sângeru? Mai sunt vreo cinci case de lingurari spre Salcia. Îi va atinge şi pe ei gripa independenţei? Kosovo ăsta deschide o nouă filă pentru înţeleapta specie om.
Primăvara se apropie. De dimineaţă, la ora 7.45, când l-am dus pe Theodor la maşina de grădiniţă, toată strada era scăldată în lumina roşie a soarelui ce tocmai depăşise ultimul etaj al blocurilor din depărtare. Seara, pe la 9.30, când ne-am întors de la concert (Remus Georgescu - Suita burlescă; S. Rahmaninov - Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în re minor op. 30; W.A. Mozart: Simfonia nr. 39 în Mi bemol major K.V. 543; dirijor: Ludovic Bàcs; solist: Viniciu Moroianu, care a mai interpretat solo, ca bonus, Preludiul de Skriabin), se zărea, printr-un halou de nori, o lună plină. De la primele sunete ale concertului pentru pian de Rahmaninov mi-am amintit de remixul jazz al lui Adrian Enescu din anii 70. 
În sânul de maică stăteai şi râdeai,
O, ce colivie frumoasă aveai!
Şi deodată, plângând într-o seară,
Te-ai trezit pe pământ ca-ntr-o gară.
Ca şi cum ai fi fost dat afară din rai.
Copil doar o clipă, stingher şi mirat,
La şcoală te-au dus într-un vechi internat.
Şi cum visele stând între ziduri
Începuseră să capete riduri
Ai spart geamul şi-n zări fără nume-ai plecat.
Ce te zbaţi tu, frăţioare
Crângul e departe tare
Şi pe colivia mică
Şade colivia mare
Nu e chip de evadare...
Abia ai trecut din copil în bărbat
Şi iată-te tuns, cu chipiu de soldat
Te-a vânat colivia-cazarmă
Să te-nsoare cu patul de armă
Dar c-un pic de noroc şi de-aici ai scăpat.
Şi iată iubirea desculţă prin ploi
Te cheamă râzând să priveşti înapoi.
Nici nu ştii în ce lungă robie
O porneşti când uşor te îmbie
Să treci pragul acum coliviei în doi.
Ce te zbaţi tu, frăţioare
Crângul e departe tare
Şi pe colivia mică
Şade colivia mare
Nu e chip de evadare...
Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta-ntr-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.
Dar Domnu' văzându-te al nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer, unde sunt coliviile luï.
Pericopa biblică de azi: „He who says he is in the light and hates his brother is in the darkness still. He who loves his brother abides in the light, and in it there is no cause for stumbling. But he who hates his brother is in the darkness and walks in the darkness, and does not know where he is going, because the darkness has blinded his eyes.” (St. John's First Universal Letter 2:7-17). Orice s-ar spune, chestiunea dragoste-ură poate fi întoarsă pe toate feţele şi nu i se dă de capăt. Unde mai pui că sunt atâtea oprelişti care nu ne lasă să iubim necondiţionat. Iar aceste frâne se numesc: naţionalitatea (dream on: iubirea sârbilor de către albanezi şi viceversa, acum că tot stă să mai explodeze un butoi cu pulbere în Europa, iar seria exemplelor este în continuare deschisă), religia (creştini-musulmani-mozaici-budhişti etc.) ori confesiunea religioasă („ortodox” vs. „eretic”), stilul de viaţă ori pur şi simplu chimia buclucaşă, potrivnică („can’t stand that person”) atunci când încercăm să punem în practică perceptul creştin al iubirii de aproapele. Prin urmare, interesant ar fi de aflat cine nu se află în întuneric la acest capitol, cine îşi iubeşte aproapele (whatever his/her nationality, religion, life style etc.). La o astfel de-ntrebare nu ne ămâne decât să plecăm ruşinaţi capul şi să tăcem, asemenea celor ce-o osândeau pe desfrânată în pilda Mântuitorului. Care pildă a stârnit aprinse controverse, încăt nu mult a lipsit să fie exclusă din canonul nou testamentar: era prea all-inclusive, prea tolerantă, prea...autentic creştină şi deci prea revoluţionară. Fapt e că foarte puţini au tăria să recunoască drept un neajuns personal şi o infirmitate neputinţa de a-şi iubi semenii (aceasta este, de altfel, tema centrală a filmului Zerkalo / Oglinda – cea mai personală creaţie tarkovskiană), în schimb nu puţini sunt cei care (precum în song-ul lui Bob Dylan, With God on Our Side) se justifică într-un fel sau altul înaintea zeului în care spun că cred. Şi am ajuns tot la măştile Fariseului şi la rugăciunea folositoare a Şi încă, tot în Epistola Ap. Ioan: „Do not love the world or the things in the world. If any one loves the world, love for the Father is not in him. For all that is in the world, the lust of the flesh and the lust of the eyes and the pride of life, is not of the Father but is of the world. And the world passes away, and the lust of it; but he who does the will of God abides for ever.” Să fie oare un semn de egalitate între starea de love şi cea de lust? Nu poţi iubi lucrurile acestei lumi fără să le pofteşti cu dimensiunea peiorativă implicită (şi spână) a acestei stări, pe care o presupune sintagma folosită de Ap. Ioan? Mă gândesc, iar şi iar, la Nicolae Steinhardt, la felul nepereche în care a izbutit el – mereu îndrăgostit de arta acestei lumi (înţeleasă ca mărturisire a Darurilor lui Dumnezeu în feluri personale) care nu poate dispărea nicicând – „să surclaseze cultura laică, să o supună Ochiului Evangheliei lui Hristos, să o spele, să o cureţe, să o odihnească”, după cum frumos se exprima într-o epistolă Monahul Valerian Dragoş Păslaru de la Frăsinei.
La-nceput de drumextras de pe albumul Secunda 1 (1988)
music & voice: Mircea Baniciu
arranger: Doru Căplescu
lyrics: Dan Verona
(inspired by Petre Ispirescu’s fairy tale,
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)
ce frumoşi suntem la-nceput de drum
totu-i tânăr şi clar
nici un vis nu-i prea mare acum
pe al lumii cântar
la-nceput de drum toţi visăm o stea
s-o atingem în zori
merită să-ncerci
chiar de nu vei fi printre învingători
unii văd mereu soarele pe cer
veşnic la polul plus
alţii dau doar de-un vis pasager
steaua lor e prea sus
la-nceput de drum toţi visăm o stea
s-o atingem în zori
merită să-ncerci
chiar de nu vei fi printre învingători
dar într-o zi
dacă vei vedea flacăra la care ai visat
chiar de va fi să te arzi în ea
n-o lăsa să piară ne-ncetat
unii au mereu chef de vis şi zbor
unii, doar de bal
alţii cară al lumii decor
şi-s uitaţi la final
la-nceput de drum toţi visăm o stea
s-o atingem în zori
merită să-ncerci
chiar de nu vei fi printre învingători
dar într-o zi
dacă vei vedea flacăra la care ai visat
chiar de va fi să te arzi în ea
n-o lăsa să piară ne-ncetat
ce frumoşi suntem la-nceput de drum
totu-i tânăr şi clar
nici un vis nu-i prea mare acum
pe al lumii cântar
la-nceput de drum toţi visăm o stea
s-o atingem în zori
merită să-ncerci
chiar de nu vei fi printre învingători
Însorită zi de fe-martie. Sub un cer senin am condus-o pe ultimul drum pe mama Oanei şi-a lui Alex - may she rest in peace. În momentul când, la sfârşitul slujbei de îngropăciune, sicriul a fost luat şi dus la groapă, a trebuit să-l preiau pe Theodor, care se întorcea - ca de obicei – cu van-ul de la grădiniţă. M-am plimbat cu el printre morminte (pe unele, neacoperite cu placă funerară, am zărit câţiva ghiocei) şi ne-am aşezat pe o bancă, în dreptul unei cruci de marmură, pe toată durata punerii în mormânt. La vârsta lui, moartea este o noţiune meaningless. Poate că în clipa în care conştientizăm moartea ieşim din copilărie. Atunci, cuprinşi de mirare, vom fi exclamând: Cum, n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu această persoană? Dar moartea este, până la urmă, o experienţă personală şi incomunicabilă. Plecarea celor din jur e numai un prilej de cunoaştere „prin ghicitură”, through a glass darkly. Iar noi, cei ce încă n-am plecat, rămânem doar c-un neconsolat (aici, pe pământ)
Ce spectacol ciudat îţi oferă oamenii, cu aşteptările lor, cu prejudecăţile şi tabu-urile lor, cu instinctul lor de conservare, cu nevoia de a se şti la adăpost, „salvaţi”, „nemuritori”. Un lucru e cert: nu poţi mulţumi pe toată lumea. Mereu se vor găsi unii sau alţii (sau şi unii şi alţii) care să cârtească, să te considere fie prea închis la minte şi prea conservator, fie prea răzvrătit, prea „eretic” şi „relativist”, când tot ceea ce cauţi este să înţelegi, să afli – cum spunea un poet – în oceanul de apă sărată al sufletului omenesc un izvor de apă dulce. Iar suflet au toţi oamenii. Bătrânul Will are, încă o dată, dreptate: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man.”
„Toate filmele mele, într-un fel sau altul, repetă ideea că oamenii nu sunt singuri şi părăsiţi într-un univers vid, ci că ei sunt legaţi prin numeroase legături de trecut şi de viitor şi că fiecare individ înnoadă prin destinul său o legătură cu destinul uman în general. Această speranţă, că fiecare viaţă şi fiecare act are un sens, măreşte într-o măsură incalculabilă responsabilitatea individului faţă de cursul general al vieţii.Arta este tentativa omului de a-şi constitui crezul şi de a-şi exprima nădejdea. Arta este deci o rugăciune. Care este deci scopul acestei activităţi? Mi se pare că scopul artei este de a pregăti spiritul uman să perceapă binele. El se deschide sub influenţa unei opere şi de aceea noi spunem că arta ne ajută să comunicăm – dar este vorba de comunicare în sensul cel mai elevat al cuvântului.
Nu pot să-mi imaginez o adevarată operă de artă care ar putea să împingă pe cineva să facă rău. Nu se poate vorbi de artă à propos de filme ca The Exterminator. Ambiţia mea este de a-i face pe oameni, pe cât posibil, să traiască fericiţi.”
(Andrei Tarkovski, Positif, nr. 249, decembrie 1981)
Citesc, în recent reeditatul volum (la Editura Humanitas) dedicat actorului Victor Rebengiuc, câteva rânduri – ce mi-au stârnit hohote de râs - semnate de un alt actor: Şerban Ionescu. Este o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca (regia: Nicolae Mărgineanu), unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, zice: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” - soldăţel, în Ardeal, înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...” 
Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten, mangan...
music: Adrian Enescu / voice: Cornel Fugaru
iarnă albă fără flori,
fără căldura din culori
n-ai să poţi nicicând
nicicând să înlocuieşti
aprinsa vară, focul ei
doar cu roşul din scântei
nu poţi aduna vraja verii
soarele-aducând cerul serii
nu poti să-l înlocuieşti
unde-i cărarea ce-o ştiam
şi pân’ la ziuă o-nsoţeam
printre flori
iarnă albă, ai ascuns
drumul pe care am ajuns
să cunosc zâmbind zâna verii
care prefăcea glasul zării
în vis şi în cântece
unde e, unde e zâna
care mi-a întins într-o zi mâna
iarna eu o chem
Cei care au plecat din România sunt fie înrăiţi şi dornici să asimileze cât mai grabnic noua cultură ce i-a adoptat, fie neîmpăcaţi cu noile realităţi. Probabil că tot el, timpul, va decide încotro se vor înrepta. Rămâne-vor acolo, sau se vor întoarce acasă? În Semnul şarpelui (1981, regia Mircea Veroiu, scenariul Mircea Micu, după romanul său, Patima) există un personaj – Americanul (jucat strălucit de Mircea Albulescu) – care, imediat după WWII (prin 1945) se întoarce în ţară din America. Motivul? N-a mai suportat rutina în care intrase: trebuia, zi de zi, să informeze nişte bătrâni români stabiliţi în SUA, despre ce se întâmplă în ţară. Pentru aceasta le citea, la telefon, principalele ştiri / actualităţi din ziarele sosite peste ocean. Cu un aer foarte cool, Americanul recunoaşte că s-a săturat să facă acelaşi lucru (pentru care primea bani frumoşi) în fiecare zi. Obosise. Iar ceea ce-l supărase peste poate era tocmai refuzul acelor români ca şi el de a-l vedea, de a-l întâlni măcar o dată. „Aici - îmi scrie un român pe care neajunsurile din ţară l-au împins să aleagă calea exilului, tocmai în Canada - mă mir zilnic cum a reuşit nefârtatul să rupă legăturile între oameni. Fiecare trăieşte în propria singuratate, în propria cuşcă...Iar dacă iese careva de acolo e pentru lucruri necugetate - că îşi dau mâna...I-a speriat rău Biserica Catolica, ce înapoiaţi mi se par!”. Acest român mai spune: „Ştiu că România nu are ce-mi oferi.” – dilemă ce-mi aminteşte de drama lui Tarkovski, după ce s-a stabilit în Occident: Acasă [în Rusia] nu mă pot întoarce, aici nu pot trăi. Îmi amintesc de refrenul melodiei din genericul final al filmului Ringul: Strada asta nu-i a mea, n-o împart cu nimenea. Trebuie să recunosc, la rându-mi, că înţeleg amărăciunea unei astfel de experienţe. Şi mie mi-a fost tare dor de casă în cei trei ani jumate cât am stat în Belfast, UK. Atunci aveam să descopăr definitiv tezaurul fără de preţ al muzicii Mariei Tănase ori Ioana Radu, al cântecelor lui Dumitru Fărcaş etc. Ce-am găsit când m-am întors acasă? O lume şi-o ţară în care ţiganii mişună peste tot şi fac legea. Un dezinteres iute-crescător pentru studiu, pentru suflet (cum patetic se spune) în ţara ce odionoară era a doinelor. Acum e a manelelor şi-a politicienilor demagogi (deveniţi – alături de vedetele pop, de fotbalişti – modele comportamentale şi idoli pentru tineri şi nu numai) care de care mai naţionalişti ori mai internaţionalişti („europeni”), a loisir-ului deşănţat.
Până una-alta un nou stat prinde contur în Europa: Kosovo. Proclamarea independenţei sale, acum trei zile, a stârnit valuri de prosteste, dar şi de bucurie. Se aşteaptă (mâine) un miting de amploare în Belgrad. Pesimiştii cred că un război (de mai mare anvergură decât cele din Bosnia şi Croaţia) n-ar trebui să vină ca o surpriză. Other pretty villages, other pretty flames...
Am urmărit, cu elevii mei de-a zecea, Kolya (o producţie cehă, laureată în 1996 cu Oscar pentru cel mai bun film străin). Unul dintre ei a făcut un comentariu vulgar (două-trei cuvinte care zugrăveau, ce-i drept, în varianta hardcore o situaţie delicată, prezentată implicit în film) care m-a iritat. După ore şi-a cerut scuze (e un băiat isteţ) şi a zis că nu ştie cum de i-a scăpat. After all, ca dascăli avem menirea de a ne ocupa mai cus eamă de oaia pierdută. Îmi tot spun că trebuie să fiu mai răbdător, să nu mă enervez repede...E formidabil aluatul acestor tineri care se poate – încă – modela, încă e moale. Chiar dacă globalizarea-şi spune cuvântul şi în cap au doar loisir: filme amercane de ultimă şi penultimă oră, muzică dansantă şi computer games.Steinhardt: Ce mă faceam dacă nu eram nebun (următor convertirii sale la Ortodoxie)? Înnebuneam, îi răspunde raţiunea. Nebunia nebunului e – dintotdeauna - nebunia ce nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Nebunia de a crede că „pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nicio condiţie prealabilă, absolut niciuna. Noi însă când devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviinţă”.
Spre seară o vizităm, cu maică-mea, pe Mira (acum în convalesenţă) şi, pe drum spre concertul de la filarmonică (Sonatele pentru pian de Haydn: 32,36,37,40,49,50 interpretate de pianistul zgribulit Andrei Deleanu, care, între piese, îşi încălzea degetele îngheţate la radiatorul adus pe scenă) aflu de la Raluca despre plecarea la stele a mamei lui OB. După concert am vizitat-o pe O şi am găsit acolo alţi câţiva prieteni alături de care am citit Psalmi şi nişte rugăciuni. Mesajul psalmilor era – cum altfel? – memento mori. În Kolya (revăzut azi), băieţelul rus de cinci anişori e în vană (face baie) şi, cu duşu-n mână, vorbeşte (îşi imaginează el) cu bunică-sa care tocmai murise. Printre lacrimi îi cere să vină la el. Iar cablul duşului seamănă izbitor cu un cablu de telefon, la fel si rozeta din vană ce devine, pentru el, disc pentru cifrele telefoanelor vechi. Bunica (plecată să se odihnească în „lumea de dincolo”) nu răspunde, iar micul Kolya azvârle dezamăgit duşu-n apa din vană. Prima sa lecţie de memento mori.
După-amiază, pe când mergeam la P.S., m-au asaltat – în P-ţa Libertăţii – zeci de porumbei. S-au ţinut scai de mine pentru că aveam o pungă cu pop corn. Tocmai mă despărţisem de vânzătoarea de la ghereta de unde o cumpărasem şi încă îmi răsunau în urechi vorbele ei: „Le dau şi lor să mănânce, dar oricât le-aş da mai vor. Parcă-s ţigani!” – a spus ea pe un ton politically incorrect. Văzându-mă înconjurat de zeci de porumbei, care de care mai guralivi, am început să îi hrănesc şi eu cu floricelele din plasă. Atunci, unii mai îndrăzneţi au început să vină la mine în palmă. Am trăit astfel o senzaţie ce mi-a amintit de o secvenţă din Solyaris (pseudo SF-ul lui Tarkovski din 1972): un băiat citadin se apropie de un grajd în care se afla un frumos armăsar negru care, cu nechezatul său, îl sperie pe băieţelul nefamiliarizat cu ritmurile naturii. La primele vizionări ale acestei capodopere îl suspectam pe Tarkovski de intenţii de thriller pentru această scenă ce-mi părea, atunci, ermetică. Treptat aveam să pricep că acel băiat speriat de natură, stingher în prezenţa ritmurilor ei, sunt şi eu. Nu mai încape îndoială că Steinhardt va fi aflat drumul ce duce la dreapta socotinţă pe care o preţuia atât de mult. Dovadă stau nenumăratele sale relatări, amintiri, decupaje din cotidian prin care i-a fost dat, cu vârf şi-ndesat, să guste din mierea iubirii de aproapele şi a iertării, prin care s-a deprins a fi generos, tolerant şi primitor. Una din aceste relatări este cea cuprinsă în Jurnalul fericirii, la pag. 154: În postul Sfintei Marii mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv!? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca. Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i!...Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox.
Azi, la începutul Triodului, Duminica Vameşului şi a Fariseului. Pe măsură ce trece vremea mi-a tot mai greu să spun despre mine că nu sunt fariseu, chiar dacă ştiu bine că doar vameşul este cel care a ajuns la vederea greşelii sale. Sigur, viaţa e o taină şi doar noi înşine, atunci când punem început bun pocăinţei noastre, putem da curs ori ignora chemarea lăuntrică de a încerca altceva. Altceva decât refuzul constant al iertării (de sine şi a greşiţilor noştri) sau decât repetarea (ca-n pasajul paulin din Romani: Eu nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu vreau să-l fac!) la nesfârşit a facerii de rău.
Tot mai mult îmi pare că înţeleg cuvintele lui Steinhardt (din Jurnalul fericirii, pag.327) referitoare la acea „scoatere din timp” sau „răpire la cer” prin participările clandestine ale deţinuţilor la pseudo-liturghii, în celulele gulagului comunist: „Nimic nu poate reda , explica, transmite incomparabila frumuseţe a slujbelor acestora de înfrăţire ecumenică.” Altfel spus, înţeleg (accept, recunosc) că nu pot să înţeleg. De neînţeles îmi rămâne şi „sentimentul de adâncă recunoştinţă” faţă de cei care i-au pus în situaţia de a se împărtăşi din „asemenea inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decât madeleinele lui Proust”. Probabil că aşa e: doar experienţa subteranei - atunci când ai izbutit să transformi suferinţa şi umilinţele în explozivă bucurie şi inconmesurabilă fericire - îţi oferă cheia de înţelegere sau de simţire a semnificaţiei iertării şi iubirii de oameni în fond. Probabil că acolo, doar acolo diferenţele (de rasă, religie, condiţie socială etc.) se şterg, pentru a răbufni iar, o dată cu reintegrarea în societate.
Revin la Jurnalul fericirii – adevărată piatră de hotar pentru felul în care încerc să-mi pun problemele, să mă raportez la omul înţeles ca mister „pentru că îl locuieşte divinitatea”. Iată, la pagina 244, câteva consideraţii (retrospective) despre perioada frenetică de aşteptare a primei împărtăşanii în biserică (următoare botezului primit de Steinhardt în celula închisorii), despre arzătoarea dorinţă de îmbunătăţire prin metanoia: „Am mers tremurând spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse – aşa se pare – de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o imparţială înţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel isterică, a celui ce a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adâncă hotărâre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la începutul domniei: I shall be good.”
De dimineaţă, în drum spre capelă, am făcut nişte poze. La fel şi (imediat după Liturghie) acasă la MJ, la ora de pian, unde Theodor a repetat piesele învăţate în ultimele săptămâni: Sună cornul şi Pinochio. Cu Sergiu am făcut un text intitulat Home Truths despre ce declară, într-o emisiune radio, doi soţi despre soţile lor (şi invers). Apoi am vorbit despre Căinţa (film gruzin de Tenghiz Abuladze, cu un grad de dificultate destul de ridicat, pe care la rugămintea mea, Sergiu şi Tabita l-au văzut aseară la ProCinema). Sergiu a înţeles repede the point of the movie şi datorită unei excelente recenzii (scrisă de un gruzin în engleză) de pe imdb, pe care am citit-o şi comentat-o împreună. Înainte de despărţire am urmărit împreună cu el aria E Lucevan Le Stelle (din Tosca) interpretată de Roberto Alagna.
