Saturday 17 November 2007

Before sunset

A Russian Saturday night at the concert hall: almost full house for Tchaikovsky (Romeo & Juliet Ouverture and Symphony no.V op.64) and Prokofiev (Concert no.1 for violin & orchestra op.19) – played and conducted by two Russian musicians: Iuryi Botnari and Serge Pospelov respectively. The bonus was a Walz by Thaikovsky.

I met there Mrs. Judith Ernst, my old English teacher (I was her student during the secondary school and also during high school – 8 years in all) – the funniest, the most non-conformist and easy going teacher I had. We often meet at concerts – she has always been an enthusiastic concert-goer and an aristocrat. She looks very much like Bette Davis. Today her mood was up as always, but for some reason she wanted to tell me that she would like me (and Codruta, my former colleague from high school, who was also her student) to have her books and records after she passes away. She mentioned a couple of people of her age (she must be in her mid 70s, although she does not show her age, as she never did) – friends of hers - who have recently died. This must have frightened her. One of them – she said – was a university professor and all her books and stuff were inherited by a scoundrel who now proves to be highly unworthy of his precious inheritance. Another gentleman – Mr. Teodor Gabor - who was my Geography teacher when I was in secondary school (he also attends classical music concerts on a regular basis, so I met him, too tonight) is considering – this fine lady said - the fate of his belongings once he goes to have a rest in the skies, as he is alone now – his children have moved to Canada...I asked my teacher whether she had heard of my teacher of Physics (Mr. Maximilian Pavel) whom I respected very much (he moved to Germany in the late 1980s) and I found out that he has died. I was surprised. „Why are you so surprised? People die...” As we parted she told me about her plans for next week: a visit to the hairdresser and then to the photographer. „So that they’ll have recent pictures of me for the paper when I die”.

She suggested that we help Theodor study music. I said he already does.

...I look at my ex-teachers – how beautifully have they aged - and cannot help feeling sorry for not being able to do anything about it. After all, sooner or later we shall all meet somewhere again...

"Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine!"

Înţelepciunea Pateric-ului evergreen: „Zis-a avva Antonie: părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine, şi, făcându-se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii. Iar noi, ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi singuri, îndată începem a vindeca pe alţii şi, întorcandu-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi şi auzim de la Domnul zicând: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine!” (Pateric)...Unde anume se rupe şi când acel – supposedly – undistructible bond between mother and son? Mă întreb dacă nu cumva un părinte – înainte de copii – nu este cel care aplică prost lecţia „vindecării” şi face ca-n pilda din Pateric? De bună seamă că este menirea părintelui (presupus a fi ajuns la maturitate) să ia aminte la propria vindecare (de patimi, de ură, de superficialitate) înainte de a începe a-şi vindeca (=educa) odrasla. Altminteri, sooner or later, această „defecţiune” se va răsfrânge negativ asupra vieţii / gândirii copilului. Iar dacă, dintr-un motiv sau altul, n-a dobândit dreapta socotinţă şi nu s-a putut descărca resentimentar (se poate înţelege şi asta), atunci poate ar fi bine ca măcar să arate înţelegere şi faţă de copilul care, încărcat permanent negativ, n-a reuşit, asemenea micuţului din Toba de tinichea, să se „dezvolte”.

Cine se cuvine să ierte mai întâi – atunci când au existat greşeli de ambele părţi - copilul, părintele? Aş vrea să am puterea personajului din Oglinda lui Tarkovski din discuţia la telefon cu mama sa – nu vedem decât camera în care se află şi se mişcă Andrei (aşa-l cheamă pe personaj) - iar pe unul din pereţi zărim, preţ de o clipă, afişul francez al filmului Andrei Rubliov - şi auzim doar vocile lor, mamă şi fiu, mimând comunicarea. La finalul discuţiei, fiul spune: „Mamă, pentu ce ne certăm mereu?...Oricum, iart­ă-mă dacă eu am greşit...” Oglinda este împlinirea – parţială - a visului său nicicând trăit pe deplin: acela de a-şi vedea părinţii reuniţi la aceeaşi masă: mama sa posesivă (şi care crede întotdeauna că ştie ea cum şi ce e mai bine pentru fiul ei) se jocă pe sine, iar versurile tatălui sunt recitate de actorul Innokenti Smoktunovski.

Geometrii poetice – Meandre

„Am fost în meandre toată viaţa. Numai în meandre. M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus.” - se confesa regizorul şi prozatorul Mircea Săucan în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevǎruri. O carte cu Mircea Sǎucan, vorbind despre obstacolele „circuitului cotidian” cărora trebuia să le facă faţă. Dacă ar fi să-l credem pe Tarkovski, artistul niciodată nu lucrează în condiţii ideale. „Dacă ele ar exista, spunea regizorul care ne-a dat Andrei Rubliov, n-ar mai exista opera artistului, căci artistul nu trăieşte într-un spaţiu vidat. O anume presiune trebuie să existe. Artistul există tocmai pentru că lumea este imperfectă, iar arta – care se naşte într-o lume strâmbă - nu şi-ar avea rostul într-o lume perfectă în care omul nu ar mai căuta armonia, ci ar trăi pur şi simplu în armonie....” Captând consonanţe şi umori din „nouvelle vague”, din universul lui Antonioni, Godard, Fellini, Bresson sau Tarkovski, Mircea Săucan avea să le recompunână în armonii autohtone ce constituie o operă cinematografică aparte, inedită publicului cinefil, chiar şi celui avizat (Când primăvara e fierbinte – 1960; Ţărmul nu are sfârşit – 1962, Meandre – 1967; Alerta – 1968; O sută de lei – 1973), faţă de care factorii de decizie (mai-marii zilei) şi chiar unii critici oportunişti au arătat constant o încrâncenată opoziţie arbitrară - filmele sale au fost oprite de la difuzare (şi uneori chiar distruse) din motive de formalism şi / sau considerente de politică internă.


În cartea
Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Constantin Noica avea să anticipeze parcă – in nuce - stilul Săucan. Filozoful de la Păltiniş intuia acolo – fără să ştie – stilul pe care avea să-l deprindă Săucan, atunci când reproşa filmelor „cu subiect”, că „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului, când ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze; poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă...” În Meandre (despărţirea din gară; reconcilierea de pe malul mării între bărbatul matur şi tânărul ce vrea să ştie adevărul despre părinţii săi) şi O sută de lei (dialogul dintre cei doi fraţi în maşină după momentul furtului din alimentară; traversarea, întreită, a bălţii şi raidul cu maşina condusă de fratele cel mic după mărturisirea trădării fetei) Mircea Săucan avea să reia de două-trei ori aceeaşi scenă, fiecare reluare îmbogâţind-o progresiv în semnificaţii cu riscul de a-l dezorienta (cel puţin la prima vizionare) pe spectator.


Ce se întâmplă în Meandre? Nimic de neînţeles, nimic subversiv. Filmul prezintă – cu o „gramatică”, e drept, pretenţioasă, cu un limbaj cinematografic ce şi-a devansat cu mult momentul istoric în care a apărut – d
ouă concepţii diferite despre modul de a se realiza în viaţă a doi intelectuali (doi arhitecţi), care văd în mod diferit vocaţia lor demiurgică. O înfruntare abstractă cu victime concrete: o soţie ce renunţă la bǎrbatul pe care îl iubeşte (în favoarea unui soţ mai în vârstǎ, mai bogat, mai sigur, mai bine orientat politic) deşi va continua să-l reîntâlnească peste ani, un fiu care îşi pierde o vreme încrederea în sine (şi în părinţi), pentru a se reconcilia în final cu tatăl său. Marginalizarea şi scandalul următor premierei s-au datorat neaderenţei cu modul de cinema insolit practicat de Săucan, de o redutabilă forţă artistică. „Ce surprindea, fǎrǎ îndoialǎ, în 1967, şi surprinde şi azi – scria Iulia Blaga - este extraordinara modernitate a stilului. Meandre e un film foarte geometric, şi geometria lui se suprapune perfect peste acest univers fǎrǎ limite spaţiale sau temporale, din care aparatul decupeazǎ frânturi de feţe şi de obiecte, adevǎrata mǎrime a adevǎrurilor neputând fi cuprinsǎ cu privirea. Aproape fiecare cadru e perfect construit, e o geometrie poeticǎ, o poezie a formelor în alb şi negru, puţin dure, între care Sǎucan lasǎ loc formelor intermediare – griul aglomerându-se în diferite nuanţe, de la nisipul cenuşiu de pe plajǎ pânǎ la negurile din interioarele pe care eroii nu reuşesc, cu nici un chip sǎ le populeze.” Desluşirea stilului Săucan nu este deloc facilă, ea presupune o prealabilă „iniţiere” şi...curiozitate intelectuală din partea spectatorului. Meandre – arăta George Littera – „se dezvoltǎ în planuri foarte lungi care se întrepǎtrund într-un prezent-trecut şi un trecut-prezent. Sǎucan nu vrea sǎ povesteascǎ o istorie, nu pune în paginǎ evenimente, ci e interesat de stǎrile, de psihologia sinuoasǎ a eroilor, de jocul ei labil, de senzaţiile personajelor. „Povestea” trebuie sǎ fie articulatǎ de cǎtre spectator din numai câteva elemente şi acest lucru presupune scoaterea lui din obişnuinţa de a privi doar întâmplǎrile, de a i se da totul de-a gata, presupune desigur o familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopǎri, pe alunecǎri de spaţiu, pe translaţii temporale, un cinematograf care vorbeşte aluziv.” Alice Mănoiu remarca „ştiinţa compunerii şi recompunerii continue a construcţiei filmice, dinamice, arhitectura modernǎ, voita discontinuitate epicǎ, sugestivul flux al imaginilor agresiv-subiective (director de imagine: Gheorghe Viorel Todan), montajul inspirat urmǎrind cu voluptate caruselul senzaţiilor, al emoţiilor cǎrora le împrumutǎ un ritm de maximǎ expresivitate”, ca şi excelentele performanţe actoriceşti (Pǎlǎdescu, Pogonat, Maftei, Nuţu, Szeles) – „toate într-o orchestraţie regizoralǎ plinǎ de subtilitate, ce dau operei marca profundei originalitǎţi.” Amprenta inconfundabilă a stilului Săucan a atras - peste ani - şi elogiile lui Radu Ionescu: „Filmele sale nu stau alături de ale celorlalţi oameni, la fel si cărţile sale. La ele au acces oamenii cu har, oamenii tulburaţi de întrebări sau acei calofili care, pe întinsul unei câmpii sterpe, pot descoperi singura floare făcută chiar de mâna lui Dumnezeu. Atunci, cum se poate să nu-l iubeşti pe Mircea Săucan?”


Cu ce gând ne-am putea despărţi de Meandre? Poate cu amintirea atitudinii optimiste (consemnată în 1991) a inegalabilului teoretician şi estetician al filmului, care a fost George Littera: „Meandre e unul din cele mai iconoclaste filme pe care le-a produs Buftea (fără să aibe aerul unei polemici declarative) şi sunt convins că îşi va relua locul în ierarhia reală a valorilor atunci când critica – în curs de dezmeticire – va proceda la reexaminarea lucrurilor.”

http://editura.liternet.ro/carte/228/Iulia-Blaga/Fantasme-si-adevaruri.-O-carte-cu-Mircea-Saucan.html

Cinemateca Studio din Timisoara [1993-1996]

Foarte aproape de fântâna cu peşti şi de statuia Lupoaicei cu Romulus şi Remus, din centrul Timişoarei, se află cinematograful Studio. Sau, mă rog, ce a mai rămas din el. Cândva era o sală de cinema ca oricare alta, unde puteai vedea zeci de titluri (din diferite ţări ale lumii) într-o lună de zile. Acum găzduieşte, însă numai vara (iarna se face economie şi e închis, oricum n-ar intra nici Ucigă-l toaca, la ţugul din sală), un număr de patru filme europene, printre care şi câteva româneşti. Din considerente financiare probabil (nu sunt rentabile, cultura cinematografică – spre deosebire de informaţia cinematografică, orientată aproape exclusiv către Hollywood - nu este, totuşi, o cultură „de masă” şi nu aduce profit mai deloc), aceste filme sunt refuzate de complexul ultramodern de cinematografe de la mall şi ajung la Studio. Cu alte cuvinte, aici mai poţi vedea şi filme care, ca un parfum din ce în ce mai evaporat, încă mai poartă amprenta repertoriului, paradoxal, mult mai divers, de altădată. Adică din „Epoca de Aur”. De repertoriul cinematografic (dar şi teatral) acelei epoci îmi este, mărturisesc, dor. Dovadă e şi flashback-ul ataşat mai jos.

În primăvara anului 1993, un distins profesor universitar (economist, dar şi un pasionat cinefil, animator de cinemateci studenţeşti în urbe) şi directorul de atunci al Centralei Româniafilm, filiala Timişoara, mi-au dat mână liberă să programez filmele pentru cinemateca studenţească din Aula Magna a Universităţii de Vest, de care dumnealui se ocupase şi, dintr-un motiv sau altul nu mai avea timp pentru ea. Locul, vasăzică, devenise vacant. Eram student în anul al treilea la Litere şi, deodată, m-am trezit în cerul numărul nouă de fericit că pot programa filmele pe care le doream. Din vară proiecţiile s-au întrerupt la Universitate, fără nici o perspectivă de reluare în anul universitar următor. Apoi, împreună cu şeful difuzării filmelor din urbe am convenit ca noua locaţie să fie cinematograful Studio. Pentru început, în vara lui 1993, filmele au rulat joi seara, apoi chiar de două ori pe săptămână. Pentru o vreme am reuşit să-i păcălesc şi am programat filme în fiecare seară, întotdeauna de la ora 20. Îmi amintesc de un episod nostim, când, seara, fusese programat filmul The Doors, iar ziua rula (doar două reprezentaţii, fiind un film lung, în două serii) Schindler’s List. Ei bine, pentru filmul lui Oliver Stone se vânduseră deja 400 de bilete până la ora 15.00. Distribuitorii de la Bucureşti însă au aflat că filmul lui Spielberg nu este difuzat îndeajuns – datorită proiecţiilor ce începuseră să ruleze seară de seară de la cinematecă. S-a pus problema suspendării lor, însă ce te făceai cu sutele de spectatori care voiau The Doors? Până la urmă s-a revenit la periodicitatea de două proiecţii pe săptămână cu filme clasice (sau, după unii, „antice”), „de cinematecă”.

Trebuie precizat că oferta „cinematecii” de la Studio venea din modestul depozit timişorean de filme (de unde se aprovizionau cinematografele din vreo cinci judeţe din vestul ţării şi, iată, oferea destule surprize) şi nu de la Arhiva Naţionala de Filme (singura sursă pentru cinematecă), infinit mai bogată în titluri. Erau, de regulă, filme de artă, filme „de autor” care ajungeau mai greu la public, filme însă prezente oricând în cinematecile lumii. Vremurile fiind apropiate de anul 1989, în stoc se afla repertoriul acelor vremuri: copii ale unor filme vechi, majoritatea din ţările socialiste (ce încă nu fuseseră date la ars pentru a se recupera din ele … argintul): ruseşti, poloneze, cehoslovace, româneşti (filme socialiste, pentru că în anii 80 s-a redus dramatic importul de filme occidentale), dar şi filme americane, franceze, italiene, japoneze etc. În câteva rânduri, Centrul Cultural Francez din Timişoara a organizat – la începutul anilor 90 - medalioane ale unor mari regizori francezi (Jean Vigo, François Truffaut, Eric Rohmer, Alain Resnais etc.) în cadrul cinematecii Studio.
La Studio m-am ocupat de programul de cinematecă între 1993-1996. În lipsa unei unor colecţii bogate cu filme de artă (după cum profilul oricărei cinemateci care se respectă o cere), nu n-au putut organiza cicluri de filme pe regizori, pe diferite teme sau curente cinematografice etc., aşa cum este posibil acum, când formatul cd/dvd (via internet sau chiar discuri originale) a devenit atât de accesibil. În acei ani, când difuzorii de film din urbe nu aveau insomnii din pricina derizoriului galopant care cuprinsese şi repertoriul cinematografelor, am reuşit totuşi să prezint unui public entuziast (ce nu o dată a făcut coadă la casa de bilete) filme de referinţă din cinematografia lumii, precum: Alexander Nevski (Eisenstein), Stagecoach / Diligenţa (John Ford), The Birds / Păsările (Hitchcock), Gone With the Wind / Pe aripile vântului (Flemming), Cei şapte samurai (Kurosawa), Some Like It Hot (Wilder), A Mad, Mad, Mad World / O lume nebună, nebună, nebună…; The Domino Principle / Principiul dominoului (Kramer), Somebody Up There Loves Me / Cineva, acolo sus mă iubeşte; The Sound of Music / Sunetul muzicii (Wise), The French Connection / Filiera franceză (Friedkin), Far From the Madding Crowd / Departe de lumea dezlănţuită (Schlessinger), The Last Emperor / Ultimul împărat (Bertolucci), Coming Home / Întoarcerea acasă (Ashby), Cabaret (Fosse), The Purple Rose of Cairo / Trandafirul roşu din Cairo (Allen), Solyaris si Stalker / Călăuza (Tarkovski), Căinţa (Abuladze), Sclava iubirii, Câteva zile din viaţa lui Oblomov (Mihalkov), Tema (Pamfilov), Fata fără zestre, Gară pentru doi (Riazanov), Taxi Blues (Lunghin), Anna Pavlovna (Loteanu), Vremea ţiganilor (Kusturica), Colonelul Redl (Szabo), Omul de marmură, Omul de fier, Pădurea de mesteceni si Cronica adolescenţei (Wajda), Vraciul (Hoffman), Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag si Sfârşitul vremurilor vechi (Menzel), Eboli si Carmen (Rosi), Portarul de noapte (Cavani), En coeur en hiver (Sautet), Le grand bleu (Besson), Jacob’s Ladder (Lyne), The Jungle Book, The Aristocats, 101 Dalmatians, The Lady and the Tramp, Toy Story (cartoons), Philadelphia, The Silence of the Lambs (Demme), Wall Street, The Doors si Natural Born Killers / Născuţi asasini (Stone), Schindler’s List (Spielberg), The Adventures of Baron Munchausen si The Fisher King / Regele pescar (Gilliam), The Player / Jocuri de culise (Altman), In the Name of the Father / În numele tatălui (Sheridan), Bobby Deerfield si Tootsie (Pollack), Barefoot in the Park / Desculţ în parc (Saks), Zorba the Greek (Cacoyannis) etc.. Iar dintre filmele româneşti m-am bucurat să programez: Pădurea spânzuraţilor (Ciulei), La Moara cu noroc (Iliu), Răscoala (Muresan), Felix şi Otilia (Mihu), Reconstituirea; De ce trag clopotele, Mitică; Balanţa; O vară de neuitat; Prea târziu (Pintilie), Concurs; Pas în doi; Faleze de nisip; Noiembrie, ultimul bal; Rochia albă de dantelă; Hotel de lux (Piţa), E pericoloso sporgersi (Caranfil), Cursa, Probă de microfon, Croaziera, Iacob, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor (Daneliuc), Casa din vis (Carmazan), Flăcări pe comori, Priveşte înainte cu mânie (Margineanu), Cei care plătesc cu viaţa (Marinescu), Ochi de urs, Moromeţii, Piaţa Universităţii-România, Vulpe-vânător, Stare de fapt (Gulea), Imposibila iubire (Vaeni) etc. Succese de public? Nu au fost puţine. La majoritatea filmelor veneau în medie 100-150 de spectatori (în condiţii în care filmul din program, adesea o producţie americană de ultimă oră, abia dacă înregistra 200-300 într-o săptămână întreagă, adică în aproximativ 30 de reprezentaţii). Asta în primele luni. După o vreme, cum titlurile se repetau, lumea a început să vină mai puţin. Audienţe record s-au înregistrat la filme precum: The Jungle Book, The Doors, In the Name of the Father (câte 800 de spectatori, nota bene, la o singură reprezentaţie, într-o sală de numai 500 de locuri). Filmele lui Tarkovski (Solyaris şi Stalker), Câteva zile din viaţa lui Oblomov (Mihalkov), Bobby Deerfield şi Tootsie (Pollack), Philadelphia (Demme), Vremea ţiganilor (Kusturica) au adus şi ele de fiecare dată două-trei sute de spectatori (în medie) la Studio. Dintre filmele româneşti, cele mai vizionate au fost: Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi (Pita), Moromeţii (Gulea).

Între timp, sediul acelui depozit de filme s-a umplut de bălării. Au trecut, de atunci, 15 ani. În cetate au mai rămas, cu chiu cu vai - fără a pune la socoteală complexul Cinema City, care e… „din alt film” - doar două săli de cinema (înainte de 1989 fuseseră 13), în care nu s-a investit mai nimic de ani de zile. Publicul de film dornic de entertainment (şi, în general, destul de puţin interesat de calitatea distracţiei) este acum satisfăcut, cu asupra de măsură: primeşte - într-o covârşitoare proporţie şi în săli de lux, unde ronţăie-n voie pop-corn şi soarbe Coca-Cola - filme americane atrăgător ambalate pe genuri, pe vedete, pe efecte speciale. Amatorii de circ au masa asigurată. Ceilalţi însă (acei spectatori al căror spirit critic nu s-a atrofiat, dornici să guste visele marelui ecran şi cu mintea şi cu sufletul) încă mai aşteaptă (şi pot să aştepte mult şi bine) o sală sau un repertoriu pe măsură.